Oamenii lumii mele reprezintă suma unor întâlniri mirabile. Acestea au rămas fixate de-a lungul anilor în insectarul meu afectiv. Pe lângă unii dintre aceşti oameni doar am trecut în călătoriile mele, pe alţii îi revizitez mereu, de ani buni. Lângă toţi am adăstat într-un anumit moment spaţio-temporal şi am încercat să-i înţeleg. De la fiecare am învăţat câte ceva important despre viaţă. Pe toţi i-am fotografiat cu pasiune şi încerc să redau aici povestea lor. Lumea mea ar fi acum mult mai mică şi mai searbădă dacă nu i-aş fi întâlnit. Așa că le sunt recunoscător.

Albert

Văzut de mine

Prin mănușile găurite, gerul încuibat în metalul încovoiat al tălpilor saniei îi mușcă din vârfurile degetelor. Așezat pe burtă, cu vârfurile bocancilor întoarse spre pământ și abia atingând pulberea de zăpadă, Albert se ține de sanie de parcă ar fi viața lui. Și viața asta a lui coboară vijelios de pe Dealul Fluturica înspre capătul străzii unde drumul îngust se face pâlnie, ca să poată întoarce acolo din trei mișcări autobuzul de la ora 5, eveniment ce are loc parcă de când e comuna Cârlibaba pe lumea asta. Lăcrimează, iar căciula îi saltă în cap coborându-i progresiv pe ochi, dar scrâșnește din dinți și strânge barele de metal cu mâinile ascunse în mănușile acelea găurite, fiindcă prietenul lui, Traian, se află în fața lui și trebuie ajuns. Din urmă vin ceilalți: Cristina, Vasilică, zis Șile și Alex Trompetistu’. Seara se lasă, aproape că se mai zărește ceva, iar vreme de încă o tură de săniuș nu va mai fi, e limpede. Din spate se aud chiote, semn că ceilalți copii nu sunt departe, iar acest lucru accelerează coborârea, făcând-o și mai palpitantă.

Deodată, cu un pocnet sec, talpa saniei lovește vârful bolovanului ascuns sub zăpadă. Corpul copilului zboară prin aer, căciula îi rămâne în urmă și lumea până atunci normală, se întoarce cu susul în jos. Sania e zvârlită cât colo, rostogolindu-se în zăpadă, laolaltă cu cel ce o mână. Năucit de izbitură, Albert se ridică în capul oaselor precum un bolnav după o lungă convalescență și se uită cum cele trei sănii trec vijelios pe lângă el amestecând pulberea albă a zăpezii cu hohote de copii, pierzându-se în negura înserării. Nu s-a lovit la nimic, inima îi bate însă iute și nu știe de ce. Îi vine să râdă și să plângă simultan. Alege să râdă. Dintr-o mișcare, își pune căciula întoarsă pe dos în cap, saltă înapoi pe sanie și alunecă la vale. Sub becul de neon, ceilalți copii îl așteaptă parcă făcând un duș cu lumina aceea de argint, cum stau așa în picioare, îmbrăcați cu mănuși, fulare și căciuli. Albert se ridică râzând tare. Din colțul ochilor i se preling două lacrimi mari, cică de la viteză.

Văzut de doctorul Gordan

“Albert era un băiat minunat, plin de energie, ca orice copil. De fapt, pe toţi trei copiii ăştia i-am moşit ba acasă, ba la dispensar. I-am văzut pe uliţa asta cum creşteau, cum jucau fotbal. I-am certat că aruncau mereu, senini, ambalajele pe jos. Le-am făcut fişe medicale, le-am dat siropuri de tuse când erau mici, le-am dat motivări de la şcoală. Veneau în fiecare iarnă la colindat, cu irozii; erau așa de mascaţi încât abia îi mai recunoşteam. Erau aproape nedespărţiţi. Într-o bună zi, mi l-au adus pe Albert la dispensar, inconştient, lovit de un cal. Nu era bine deloc, trebuia operat de urgenţă. A murit a doua zi, la Dorna. Traian e de atunci tare amărât. Nu prea vorbeşte cu lumea. Aud că lucrează mai mult prin pădure și uneori îşi mai dă în petic pe la discotecă, mai bea o bere în plus. Despre Cristina ştiu că părinţii ei s-au despărţit, s-a mutat cu mama ei în partea cealaltă a comunei, iar acum lucrează în ceva bar. Mare păcat de copilul ăsta, tare tristă poveste.”

Văzut de mama lui

“Tăiam lemne cu o drujbă electrică cu ziua, pe la oameni. Am tot tăiat până cu o săptămână înainte de a naşte. În 27 ianuarie m-am dus la dispensar şi l-am născut pe Albert. Uşor l-am născut, în vreo două ceasuri. Domnu’ doctor glumea întruna cu mine, era mai tânăr atunci. L-a trimis pe bărbatu’ meu, Rudi, până acasă după o cămaşă de noapte. N-o să-l uit niciodată pe domnu’ doctor cum a apărut în uşă ţinând în mână cămaşa aia neagră cu roșu: ‘Uite, Aurică, ţi-a venit rochia de bal’. Când a murit Albert a venit, mi-a dat nişte calmante şi mi-a zis cât de rău îi pare. Preotul mi-a zis că Dumnezeu l-a iubit tare pe Albert şi de aceea l-a luat la El. Da’ oare la mine de ce nu s-a gândit? Cine poate mângâia o mamă? Ce, mie acuma nu mi-e dor de copilul meu? Da’ și preoții ăștia, trebuie să zică și ei ceva, nu?”

Final

Uneori fotografia nu e un vehicul bun de comunicare. Memoria bate fotografia. Când i-am dus Auricăi poza mea preferată cu Albert, mai că nu și-a recunoscut fiul. Era poate prea artistică. În schimb, mi-a arătat ea mai multe imagini cu fiul ei, așa cum și-l amintea. Și poze de la înmormântare mi-a arătat: ‘Parcă doarme, nu-i așa?’

Albert a fost un băiat senin, vesel, frumos, care avea o casă, prieteni, care iubea joaca și caii. Uneori însă, lucrurile pe care le iubești cel mai mult te pot ucide. Fără s-o bănuiască vreodată, Albert m-a învățat câteva lucruri importante, printre care și ce să faci atunci când te dai peste cap cu sania coborând cu viteză un deal: trebuie să râzi.

Tweet