Oamenii lumii mele reprezintă suma unor întâlniri mirabile. Acestea au rămas fixate de-a lungul anilor în insectarul meu afectiv. Pe lângă unii dintre aceşti oameni doar am trecut în călătoriile mele, pe alţii îi revizitez mereu, de ani buni. Lângă toţi am adăstat într-un anumit moment spaţio-temporal şi am încercat să-i înţeleg. De la fiecare am învăţat câte ceva important despre viaţă. Pe toţi i-am fotografiat cu pasiune şi încerc să redau aici povestea lor. Lumea mea ar fi acum mult mai mică şi mai searbădă dacă nu i-aş fi întâlnit. Așa că le sunt recunoscător.

Suleiman

Drumul de la Jerantut către Kuala Tahan a fost zgâlţâit rău. Şi plin de serpentine. Capetele ni se pocneau sistematic de geam în dubla încercare de a privi afară sau de a ciupi un pui de somn. Năuceala a continuat şi după ce am început să bântuim la ceas de seară prin orăşelul micuţ de la graniţa pădurii tropicale. Aflată în Malaezia, Taman Negara e cea mai veche şi poate cea mai fascinantă felie de junglă de pe planetă. Ne aflam în pragul ei şi acum căutam un ghid independent care să ne conducă înspre inima ei. Cu aproape o lună în urmă, pe când eram încă în Vietnam, făcusem o excursie doar de o zi, cu clasa. Dar ne lecuisem de pachete organizate. Căutam un om al locului, priceput, care să umble cu noi pe cărări mai puțin umblate.

Pe o terasă de pe malul râului, pe jumătate mâncat de ţânţari, l-am găsit pe Suleiman. Fuma. Părea din start cam nebun, dar ne-a plăcut. Vorbea cu emfază, cu gesturi largi, teatrale. Am negociat o oră întreagă până am căzut la pace cu traseul şi cu banii. Iar a doua zi, dimineaţa foarte devreme, am sărit într-o pirogă cu motor şi duşi am fost. Jungla e o poveste despre sunete, mirosuri şi senzaţii mult prea intense ca să încapă într-o pagină. Încape în schimb Suleiman, care a devenit vreme de câteva zile subiectul meu fotografic, deşi nu se prea dădea în vânt să devină fotomodel.

Prima regulă  a fotografiei este să descoperi un subiect, oricare ar fi el, de care să-ți pese, care să-ţi producă o vibraţie semnificativă la nivelul minţii şi al emoţiei. Fotografia, ca şi scrisul, este un limbaj, o mediere între noi şi lume. Are regulile ei nevăzute de gramatică, operează cu timpuri verbale, conţine dialoguri, puncte culminante şi descrieri plictisitoare, peste care, ca în orice lectură obligatorie, trebuie musai sărit. Copiile-contact nu sunt altceva decât încercări de a articula o propoziție Deşi fragilă şi bidimensională, exprimată printr-un petec de hârtie sau nişte pixeli pe un ecran, fotografia este memorie emoţională. Şi uneori, pentru cel implicat în propria poveste, are această forţă magică de a reinstaura consistenţa tridimensională a lumii, uneori cu tot cu sunete, senzații, mirosuri. Aici stă puterea unui subiect asumat cu sinceritate și pasiune.

Cam aşa stă treaba şi cu Suleiman. Când privesc fotografiile lui îmi revin în memorie peştera jilavă în care am petrecut noaptea, dormind direct pe pământ, lipitorile de care nu prea puteai scăpa, chiar și încălțat în bocanci, sunetele stranii ale cicadelor, chemările maimuțelor de undeva de sus, din copaci fără sfârșit, şi mirosul de tutun amestecat cu nişte ierburi secrete, care îl transformau brusc pe Suleiman dintr-un tip vesel, jovial într-un tip sobru și contemplativ, dispus la reflecții adânci despre sensul vieții. Dar mai ales, îmi amintesc de spaima permanentă că, la un moment dat, omul nostru greşind doza de ganja, ne-ar fi putut abandona pe vecie în jungla sinonimă cu expresia “în plata Domnului”. Nu ne-ar mai fi găsit nimeni, niciodată, ca şi pe mulţi alţii care au părăsit doar puțin cărările știute. Eram la cel puţin o zi de mers pe jos până la primul sat, aflat undeva într-o direcţie doar de Suleiman ştiută. Nicicând viaţa mea nu a depins în aşa hal de un subiect fotografic ca şi atunci. Poate de asta mi-e așa de drag băiatul ăsta. Nu l-am scăpat din ochi nici o secundă. Cum ar veni, l-am luat foarte în serios și ca ghid și ca subiect fotografic. Fără să o bănuiască, m-a învățat o lecție importantă.

Tweet