Mic album de fotografii povestite

Aleppi, India 2015

Privită tot mai des pe ecrane de smartphones, fotografia nu mai poate fi contemplată cum trebuie ci, mai degrabă, este trecută cu vederea, ștearsă cu degetul mare. Mediul tinde să schimbe modul de percepție. Democratizarea mijloacelor, excesul și supra-saturația aruncă încet fotografia adevărată în derizoriu și desuetudine.

Drept urmare, mă cuprinde o tristețe pe cât de ireversibilă, pe atât de inevitabilă. E ca și cum ai afla într-o bună zi că toți poeții lumii au încetat brusc să mai scrie.

La avântul cu care se mișcă lumea, oamenii nu mai au răbdare pentru fotografia-poveste, cea care e construită din detalii mici, cum ar fi: subiecte bine alese, compoziții elaborate, declanșări decisive sau intimități sfioase. În acest context, am decis să fac un experiment. Iată-l:

Parcul Mare, Cluj. Prin el uneori alerg, pedalez, îmi plimb câinele sau doar trec la pas. Inevitabil, cu coada ochiului, observ oameni sau diverse situații. Le-aș fotografia, dar mi-e imposibil și nici măcar nu trebuie, fiindcă atunci când vom fotografia totul, specia umană va dispărea. Oricum, la sutele de milioane de poze încărcate săptămânal pe net, omenirea pare să se grăbească spre extincție.

Tot ceea ce observ în trecerile mele e distilat de timp, astfel că majoritatea situațiilor dispar, ca și cum n-ar fi existat, în vreme ce unele scene îmi rămân fixate o vreme în memorie. Pe acestea din urmă, vii și înghețate de un soi de flash emoțional, încerc să le descriu într-o singură frază. E ca și cum aș apăsa pe un declanșator, generator nu de imagini în rafală, ci de cuvinte.

Altfel spus, povestesc fotografii nefăcute. Sau, poate că fotografiez povestind, cine mai poate ști?

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”, îi citește băiatului ei cu voce egală femeia mărunțică având baticul frumos înnodat sub bărbie, iar el, un tânăr demult trecut și cu o figură de viitor alcoolic, privește aiurea, foarte departe, printre castanii înfloriți, înăbușindu-și cu greu un căscat, apoi se uită pieziș la Biblia mare și neagră cu un soi de teamă amestecată cu indiferență, în timp ce pe sub bancă își tot încrucișează nerăbdător picioarele, frământând pietrișul cenușiu, nu departe de o vrabie moartă de curiozitate trăgând evident cu urechea, cu capul ușor răsucit și înclinat spre el, fixându-l doar cu un ochi.

Două doamne trecute, îmbrăcate în taioare și părând absolut respectabile, cu părul făcut permanent mărunt și bătând în nuanțe de mov, stau cuminți pe bancă cu genunchii lipiți, ușor întoarse una spre alta povestind în șoaptă despre ceva crucial pentru omenire, în mâini ținând două pahare suspecte din plastic care, la a treia mea tură de alergare au fost reumplute cu un lichid incolor, nepărând în ruptul capului a fi apă, iar degetele lor stau protector înfășurate ca niște cabanoși uscați în jurul cercurilor fine de plastic ale paharelor, obrajii lor sunt tot mai îmbujorați de vinovăție, iar privirile lor piezișe sunt tot mai iscoditoare, trădând faptul că ele știu acum că și eu știu.

Duminica dimineața în spațiul destinat exercițiilor fizice molcome pentru pensionari fără somn, fac niște abdomene lângă un domn subțirel ce face, la rândul său, o bicicletă neconvingătoare, având ochii pironiți pe ziarul desfăcut larg, în vreme ce un alt domn grăsuliu și vorbăreț îi masează fără convingere umerii cândva puternici, turuind la grămadă informații despre prăbușirea economică, inexistența nepermisă a autostradelor, falimentarea cu bună știință a industriei, starea degradantă a penitenciarelor, nivelul scăzut al învățământului în timp ce, fără să pună mâna la gură, domnul cel subțirel cască enorm, părând pe punctul de a înghiți ziarul cu totul, ba chiar și parcul cel mare, cu copaci cu tot și cu mine inclusiv.

Peste așa ceva dai mai rar: să alergi pe lângă doi îndrăgostiți îmbrățișați strâns și ocupând doar aproximativ 30% din spațiul total al băncii și să-i vezi cum se înghesuie unul într-altul ca într-un autobuz imaginar la o oră de vârf, el cu capul vârât în căușul umărului ei, șuvițele ei de păr pe fața lui, agățându-i-se de barba macho de trei zile, degetele mâinilor lor încâlcite într-un nod imposibil de desfăcut, ea zâmbind împăciuitor, lui curgându-i lacrimi egale și simetrice pe ambii obraji, ca într-o telenovelă sud-coreeană, într-adevăr, așa ceva e mai rar de văzut, hai, că dacă era invers parcă mai puteai crede.

Are vreo 70 de ani, o pălărie cenușie de vară, cu găurele fine de aerisire, în mână ține o batistă cu care se șterge mai întâi pe față, apoi pe frunte, peste granița ramelor de ochelari ce închid două lentile groase, se uită din când în când la ceas, pare că așteaptă pe cineva care nu vine, așa că reia ritualic gesturile cu batista apoi cu ceasul, se ridică și face trei pași măsurați cu mâinile la spate și capul în pământ, mută cu vârful pantofilor un șervețel de hârtie folosit, pantofii la rândul lor având găurele fine de aerisire, apoi se reașază la masa de piatră unde, pe pătratele albe și negre piesele gata aranjate așteaptă sosirea generalului, ca să înceapă iar marele război, cel de fiecare zi de miercuri, la ora 5.

Am citit undeva că Dumnezeu e bun și iubește bețivii așa că, păcălindu-i, le deschide o poartă în cer sub formă de uşă de cârciumă, ca să se strecoare și ei cum pot în rai, iar acestuia sărmanul, ce stă întins pe bancă într-o rână precum corăbiile acelea eșuate în nisipul secat al Mării Aral, Dumnezeu i-a aruncat în mod specific un colac de salvare sub formă de pet de bere la doi litri și jumătate bonus jumătatea, ca să nu se înece amărâtul de el și să-l tragă la fund ca un fir cu plumb piciorul său cel drept și bolnav învelit până la genunchi într-un fost pulover din lână, apoi într-un sac de gunoi din plastic albastru și legat strâns cu o sfoară roșie, găsită probabil într-un tomberon, pe undeva.

Duminica dimineața devreme pe ploaie și vânt, sugerând creștinilor să-și miște odată fundurile spre adunare spre a fi iar preschimbaţi în prunci cu inima curată, clopotele răsună în parc precum gongul de la teatru, cortina e ridicată, însă scena e cam pustie, doar o doamnă unguroaică de modă veche își plimbă agale șorecarul bătrân și supraponderal, asta după ce l-a îmbrăcat cum se cuvine, în straie de duminică, cu o vestă verde, stând să pocnească pe el precum mațul pe un cremvurști prea fiert, în timp ce pe micul teren de baschet, un copil de vreo patru ani încearcă în zadar să treacă mingea sa roșie prin inelul de metal, evident prea sus, prea strâmt, prea devreme, totul prea de tot.

Îngrijitoarea cea tânără de la wc-ul din parc stă cuminte pe un scaun la intrare privind fix o rață ce periodic își înalță fundul vertical spre înaltul cerului căutând ceva de haleală pe sub apă, iar puloverul ei mov are fix nuanța acelui grafitti proaspăt și foarte abstract de pe peretele din spatele ei, dar ea nu are habar de astfel de potriveli estetice inutile, treaba ei e să vegheze asupra hârtiei igienice tăiată cu măsură, să spele periodic pisoarele, chiuvetele și wc-urile, să reziste avansurilor perverșilor și să înfrunte cu demnitate privirile compătimitoare ale doamnelor pe tocuri, ce trec egal, liniar și periculos, asemeni unor cuirasate de război, gata încărcate cu muniție, așteptând un ordin doar.

Stau pe o bancă toți trei: mama, tata și copilul lingând cu nesaț cornete de înghețată londoneză cu toppinguri diferite, toți trei cu priviri absolut goale, fiecare gândindu-se evident la complet altceva, mama ținând cu grație șervețelul în mâna stângă, copilul cu capul întors sugând cu zgomot cornetul începând de jos, de la capătul ascuțit, prin învăluire, tatăl vârându-și înghețata aproape cu totul în gură, fiecare din ei trăind clipa asta unică în care dulceața și răcoarea răsfață papilele gustative, o clipă ce ar vrea să dureze veșnic, dar care se va termina fix când ultima înghițitura va aluneca în neantul pântecelor și realitatea va năvăli iar peste ei, ca un barbar răsărit dintr-o pădure de stejar, urlând prelung într-o limbă necunoscută.

E sâmbătă dimineața și starostele calcă bățos pe aleea principală a Parcului central având pe piept o cocardă tricoloră și în mâna dreaptă o sticlă de țuică, urmat de nașa perfectă în cap cu un coc fixat pe vecie de foarte mult lac fixativ, în care se învălmășesc ardei umpluți și multe sarmale cu varză acră amestecate cu știință unele peste altele și înălțându-se spre ceruri de pe tocurile sale imense, de lac, cum stă înfășată strâns într-un satin verde ce oficial poartă numele de rochie de nuntă, dotată cu un decolteu generos, iar pe fund având o fundă imensă iar în mână ținând un buchet de mireasă format din niște flori mari, late și albe, scoțând drept din mijlocul lor niște limbi lungi, roșii, zgâindu-se grotesc la trecători.

O doamnă ca o pată imensă de culoare bordo, având părul vopsit în culoarea bordo și la fel fusta, taiorul și pantofii asemenea stă singură pe banca maro și se privește atentă în oglinjoara minusculă, cu capul ușor înclinat, în mână ținând ca pe o armă un ruj fatalmente de aceeași culoare cu ființa ei toată, adică tot de culoare bordo și iată, e pe punctul de a-și atinge buzele apăsat, doar că eu nu mai rezist nici fizic, nici psihic la acest gest ce ar însemna ultima tușă supremă înainte de a deveni absolut cu totul bordo, așa că accelerez, fug de acolo mâncând pământul, fără să privesc înapoi, de teamă ca nu cumva să mă prefac și eu ca femeia lui Lot într-un stâlp de sare având aceeași culoare imposibil de rostit.

Înalt și cu privirea sașie, având pe genunchi un ghid cu verbele neregulate ale limbii engleze, stă fix pe mijlocul băncii privind parcă alături și dincolo de doamna micuță și îndesată aidoma unui dop de plută ce, așezată cu tălpile fixate în două suporturi portocalii, se rotește ritmic în jurul axei sale pe unul din aparatele de fitness pentru modelat talia, iar cum stă el așa pe bancă duce din când în când la gură o cutie de un litru de lapte, sorbind cu înghițituri mari, totul în răcoarea unei zile puțin prea reci, dar promițătoare, de septembrie, când frunzele încă nu s-au decis dacă e destul de toamnă ca să se îngălbenească și să cadă patetic, doar castanele cad ici-colo ca proastele, din senin și fără preaviz, neavând habar nici luna, nici anotimpul, nici măcar anul oarecare în care ne aflăm.

“Dormi în pace, suflet blând” și „Odihnească-se în pace” scrie pe cele două coroane mari, așezate simetric pe o bancă, lipite chiar una de alta în vreme ce, la fel de simetric, îndurerata asistență formată din doi bărbați în geci de piele negre precum doi ciocli stau în picioare orientați drept spre cele două coroane de brad și garoafe mirosind probabil a mort, a pădure proaspăt tăiată sau a veșnicie posibilă, unul dintre ei, ușor aplecat înainte, înfulecând cu mușcături vaste dintr-o șaorma garnisită cu de toate, celălalt ținând în mâna dreaptă cam un sfert de franzelă și în mâna stângă cam un sfert de cârnat, privind alternativ când la o mână, când la alta, fără să se poată decide dacă mai poate băga în el sau gata, ajunge.

Sunt trei pensionari înghesuiți unul într-altul pe aceeași bancă, îmbrăcați cu toții cam la fel și semănând oarecum și la staturi și la chipuri, având pe capete pălării de vară cam la fel, haine asemenea, adică în culori cenușii asezonate cu ceva negru și nuanțe de maro, neutre și de nebăgat în seamă, stând așa toți trei fără să-și spună nimic, fiindcă nu mai este demult pe lume ceva nou, demn de a fi rostit, așa că se mulțumesc să aștepte, ca niște păsări de pradă, să treacă pe lângă ei din când în când câte o femeie frumoasă pe care o petrece fiecare cu privirea, analizând-o minuțios de sus în jos, de jur împrejur și în general în toate aspectele, inclusiv aerul parfumat aferent ce o împresoară, întorcând capetele după ea în același ritm, totul la fel, doar gândurile lor fiind altele și altfel, zburătăcind colorate și țopăind fericite de colo-colo, pe sub pălării.

În mod evident cei doi, un el cu clop și o ea cu batic, amândoi gospodari cu mâini bătucite, aşa pe la vreo 60 de ani, veniţi de undeva de la țară cu o cursă mult prea de dimineață în acest oraș încă netrezit de-a binelea din somn și așteptând ei să se deștepte, desfășoară între ei pe bancă, fix ca doi comandanţi de armată, o hartă, de fapt un ziar cu oferte de la ceva supermaket, pe care întind tacticos un mic dejun format din slănină afumată, brânză de burduf, ceapă roșie și pită de casă tăiată în felii groase și astfel ciugulesc din toate deodată și pe rând, povestind ceva de neînţeles printre molfăituri și trecându-și unul altuia sticluța aceea de forma unei grenade defensive, umplând astfel parcul de castani cu aroma inconfundabilă a țuicii de prune dublu distilată, produsă în spatele șurii cu multă mândrie locală și simț de răspundere.

Cu fața lucind de prea multă cremă antirid mama fumează cu emfază, ținând articulația mâinii îndoită cu grație și privind drept înainte în gol și complet inexpresivă spre șoseaua unde se perindă tramvaie, mașini colorate mai mari și mai mici, oameni grăbiți îmbrăcați de toamnă în timp ce fiica ei cu Sindrom Down se uită zâmbind la exact aceleași lucruri, însă prin gaura unui covrig, pendulând din cap încoace și încolo și fredonând incredibil de fals ceva melodie de copii imposibil de recunoscut și melodia asta strâmbă izvorâtă dintr-o inimă curată ca lacrima plutește așa prin parc nebăgată în seamă, învăluită fiind în fum de țigară, claxoane, zumzet de șosea și pașii cadențați ai alergătorilor, printre care mă număr și eu.

Ele sunt frumoase și știu acest lucru, astfel că își plimbă mâinile prin păr cu gesturi moi, de meduze, în lumina de aur a după amiezii perfecte de vară, ei le sorb din priviri și zâmbesc tâmp fără să știe prea bine ce să facă oare cu mâinile, ele stau picior peste picior așezate simetric pe bancă în timp ce ei ocupă jumătate de alee stând pe cadrul bicicletele lor revărsate pe jos, evident total incomod, dar ele le-au sucit mințile deja în așa hal, încât ei ar sta și pe țepușe, pe cărbuni încinși sau pe cioburi de sticlă, numai să nu se termine și să nu treacă această clipă, în care aceste fete nespus de frumoase presară, cu degete prelungi, peste capetele lor firmituri de amor, așa cum ai presăra un pic de scorțișoară peste o ceașcă de ciocolată fierbinte.

Omul cu vata de zahăr se uită la coada grosuță deja formată din îndrăgostiți standard, ele ținând cu grație între degete clasici trandafiri roșii fără gust și miros, aidoma roșiilor de seră de prin Benelux, iar mașinăria de aluminiu se învârte cu zgomot egal, la fel mâna omului ținând bățul de lemn pe care îl întinde mai apoi ceremonios clienților foarte plictisiți de această duminică după-amiază damnată de perspectiva dimineţii de luni și nu pot să nu-mi amintesc cu această ocazie de fostul om cu vată de zahăr de pe vremea copilăriei mele, ce mânuia la fel de abil bățul lung de lemn, deși îi lipsea indexul mâinii drepte, iar eu stăteam la coadă nu pentru vata în sine, ci fiindcă nu-mi puteam dezlipi privirea de la mâna aceea fără un deget executând un balet perfect printre scamele viscolite de zahăr plutind prin vasul de aluminiu.

În soarele strălucitor al unei perfecte după-amieze de octombrie, cu ochii pironiți la mașinile oprite la stopul de la Opera Maghiară stă acest invalid mâncând pufuleți, iar cioturile de sub genunchi ale picioarelor sale atârnă de pe bancă, suspendate în aer în vreme ce lângă el, drepte, încălțate în ciorapi negri și având pantofi impecabili de lac, aidoma celor ai cântăreților de operă, se odihnesc două proteze imitând perfect picioarele sale lipsă, așezate lângă o pereche de cârje, iar prin transparența pungii se poate vedea limpede cum mâna omului scormonește cu multă viață după câțiva noi pufuleți de un galben leșinat.
Pe masa lui musculară bine reliefată, tânărul cocalar are niște tatuaje cu mesaje complexe peste care stă un tricou mulat cu Ibiza Party, unde o fată cu ochelari de soare scoate o limbă nefiresc de roșie, în timp ce prietena lui e îmbrăcată cu o bluză albă, fustă scurtă și pantofi de sport roz, iar cum stau ei așa în soarele neconvingător al unei amiezi de aprilie, se uită cu interes la o poză proaspăt scoasă de la un ecograf, unde se văd contururile vagi ale unui viitor bebe încovrigat, cu capul disproporționat de mare, iar ea zâmbește tandru, incapabilă să-și poată dezlipi privirea, în timp ce pe chipul lui se citește o mare îngrijorare, drept pentru care clănțăne mecanic semințe, lăsând molatec cojile să cadă sub bancă, de parcă nu l-ar vedea nimeni.