Ceva nu merge bine când locul în care te-ai născut nu îți mai transmite nimic: nici o chemare, nici o vibrație, nici o revoltă, nu mai ascunde nici un mister. Atunci, orașul moare odată cu tine, la fel cum brusc se face toamnă târzie în mijlocul verii, doar pentru simplul fapt că tu ești singurul din tot orașul pe care îl doare măseaua de minte.

Când marele artist, prin mesagerii săi nevăzuți, a împânzit cu luni bune înainte tot orașul cu afișe având propriul său chip, am bănuit că nu va fi prea bine. Există o nouă formă de teroare vizuală la care, odată cu vârsta, am devenit chiar mai sensibil decât la mitocănia motocicliștilor călare pe speedere, ce par în continuare convinși că accelerarea la limita suportabilității între două stopuri, poate împiedica ejacularea precoce, calviția și eventual paradontoza, respectiv:

1. se ia un artist oarecare, în speță din specia expiraților, care în țara lui adună cu greu public să umple o cârciumioară la șosea.
2. se tipăresc milioane de afișe cu chipul lui, menite să sufoce orașul, cu luni de zile înainte de concert.
3. se terorizează vizual populația, în timp ce se mutilează spațiul public prin afișări ilegale.

După ce s-au realizat pașii corespunzători, urmează intrarea în panică a organizatorilor, care își dau seama cu groază că megastarul nu va umple nici un sfert de stadion, în ciuda copacilor preschimbați în hârtie pentru afișe. Apoi urmează un parteneriat strategic cu aleșii locali și strămutarea concertului de pe stadion direct pe trotuar. Cu un zel nemaipomenit, se mobilizează forțe impresionante ce participă cu mic cu mare la schimonosirea centrului unui întreg oraș, fără ca oameni sensibili vizual ca mine să fie întrebați. Se ridică garduri, poliţiştii te privesc ca pe un potenţial infractor, sponsorii de băuturi înalţă umbreluţe, oamenii de ordine reflectă lumina cu vestele lor reflectorizante şi în general, nimic nu mai seamănă cu oraşul pe care îl ştiai. Orice spaţiu respirabil e anihilat, orice spaţiu deschis ţi se închide în nas. Îţi vine să pleci în Deşertul Gobi ca să poţi privi departe.

Aici ar trebui să urmeze o lungă discuție despre importanța spațiului public, însă ea necesită o documentare ceva mai serioasă decât pozele mele amărâte. Am fotografiat în ziua concertului X al megastarului Y, apoi am fotografiat din nou în a treia zi, din aproximativ aceleași unghiuri, cu un obiectiv fix, de la nivelul ochilor. Apoi m-am întrebat dacă ceea ce se vede comparativ pare normal. Nu sondez aici vreun subtil nivel estetic, social sau civic, ci mă gândesc strict la normalitate: la normalitatea orașului meu, a autorităților lui, a locuitorilor săi printre care, cu smerenie, mă număr și eu.

Tweet