EnglishGicu Şerban: Cu cât iei fotografia mai în serios, cu atât mai puţine certitudini ai. Totul devine din clar mai neclar, iar pe deasupra mai este şi pus sub semnul unei mari întrebări. Văd asta şi la prietenii menţionaţi de tine mai sus şi o pot găsi în toate textele dedicate marilor fotografi. Artă sau nu, fotografia este un act creativ. Frica de ridicol, teama de a ne face de râs, de a nu fi la înălţime, lipsa curajului şi a perseverenţei, spectrul ratării ne fac să căutăm false secrete, să urmăm drumuri bătute, reţete sigure spre succes, uitând că secretele fotografiei se află în lucrurile simple şi anonime, uneori foarte aproape de noi. Îmi e frică de oamenii care au numai certitudini. Mă sperie autosuficienţa şi argumentele logice în fotografie.
Am însă şi eu un sprijin, pe care-l tot arunc la înaintare şi cu ajutorul căruia încerc să cresc şi să mă dezvolt (fotografic). Nu e neapărat o certitudine, ci mai mult o credinţă, şi anume aceea că lucrurile bune pe care le pot face în fotografie se pot întâmpla numai lucrând sistematic în proiecte şi ducându-le până la capăt. Nu sunt un norocos. Fotografiile bune mi s-au dat numai atunci când am stat lângă subiectul meu, când l-am îndrăgit, când l-am visat noaptea şi când, dimineaţa, am revenit la el. Nu există o reţetă universală, nici una împărtăşită de prea mulţi, dar în cazul meu funcţionează. Este o mare diferenţă între a face o fotografie „văzută din maşină“, oprind în faţa unei case de la ţară, pozând peste gard un copil care fuge după un cocoş (am făcut şi asta), şi a face fotografii revenind sistematic la acea familie, trecându-i pragul, încercând să stai în viaţa lor şi, în final, descoperind lucruri noi chiar despre tine, câtă vreme construieşti o relaţie cu aceştia. Abordarea fotografiei prin proiecte îmi place pentru că este singura care te obligă să te opreşti, să te identifici cu ceea ce fotografiezi şi, mai ales, te responsabilizează atunci când prezinţi publicului respectivul proiect dus cu bine la capăt.
Voicu Bojan: Potrivit lui Picasso, cel care a lăsat în urma lui nu mai puţin de 90.000 de lucrări finalizate, cea mai bună lecţie pe care ar trebui să şi-o însuşească un pictor constă în a şti când să se oprească. „Fotografia este arta de a nu apăsa pe declanşator“, am citit azi dimineaţă (12 aprilie 2010), siderat, pe site-ul lui Frank Horvat. În concluzie, un fotograf ar putea fi definit nu doar escaladând muntele de imagini din vârful căruia se înalţă, parazitând lumea cu imagini în exces, ci ar putea fi definit şi ca suma fotografiilor pe care la un moment dat a refuzat să le facă. Personal, îmi amintesc din propriul portofoliu imaginar de nişte bocitoare teatrale aflate la o înmormântare de ţară în Maramureş, de un curcubeu mare cât o jumătate de cer la Măguri, de o femeie cu mustaţă într-un tren din Cuba sau de o familie dintr-un trib (orang asli) din Malaezia, pe care i-am întâlnit întâmplător în junglă. Se mutau, erau aproape goi, aveau cu ei doar copiii, un ceainic, o sarbacană şi o macetă. Atât. Am trecut tăcuţi unii pe lângă alţii pe cărare, ferindu-ne privirile. Era totul spectacular, ca într-un documentar de pe Discovery. Am ales să nu fotografiez acea scenă şi acum, privind retrospectiv, mă bucur. La scara cosmică a lucrurilor, fotografia e doar ceva, nu e totul. Uneori trebuie ţinută la respect, ca nu cumva să şi-o ia în cap şi să se substituie lucrurilor de esenţă cu adevărat tare.
Cred că fotografia rămâne o aventură posibilă. Este, însă, o „joacă“ cu care nu e de joacă. Aparenta ei simplitate este plină de capcane. Acest avertisment trebuie rostit răspicat. De mai bine de zece ani, încerc, fără sorţi de izbândă, să-i găsesc fotografiei o cheie de înţelegere, dacă se poate universală, care să-mi deschidă deopotrivă zăvoarele minţii şi zăgazurile creativităţii. Nu mai am răbdare să mă feresc nici măcar de citate. Edward Steichen are prin urmare o vorbă: „Orice artist de pe lumea asta porneşte de la o bucată de pânză pe care nu este nimic, de la o foaie goală… Fotograful, în schimb, porneşte de la produsul finit“.
http://inot-sincron.
