Au purces frații la drum cu pas apăsat sub cer ca de plumb suind și coborând pe cărări doar de Avva Sisoe știute, mereu cercetând ecranul mic al unui meșteșug năstrușnic de-i zice Garmin, ce urma să le spuie încotro să își îndrepte pașii sub soare, numai că el, netrebnicul, un singur lucru arăta și anume taman locul unde se aflau pe lume, ceea ce știau și dânșii, fiind drept acolo. Deopotrivă, Fratele Cartografie și Preacuviosul Toma nu se lăsau mai prejos și cercetau și dânșii mapele întrebând mereu orice suflet de cioban întâlneau pe cale încotro se cuvine să o apuce. Fiindcă vreme de cinci zile altfel de oameni nu se arătară în preumblarea lor în acele ținuturi uitate de lume, decât păstori cu cușme îndesate pe ochi sau clopuri cu boruri large și sumane pe umeri, cu vorba rară și căutătura cruntă. Și așa de pricepuți erau frații într-ale cărărilor munților, că odată s-au apucat chiar să îndrepte semnele călăuzitoare de pe un par, ce cu strâmbătate fuseseră mutate din loc de vreun tâlhar zălud, taman pentru ademenirea drumeților în viroage fără capăt.

Apoi trecură prin locul acela crunt numit și Avenul lui Kiș, unde pe o ploaie grozavă, urșii mânară cu o săptămână mai înainte o turmă de vreo patru sute de oi într-o râpă adâncă, de muriră toate grămadă ca proastele, iar leșurile lor fuseseră trase mai apoi în jnepeniș de către fiarăle cele șirete, ce acum se adunau acolo la ospăț, la fel cum merg boierii de la oraș la cârciumi în amiaza mare, or vezi antilopele gnu că merg la adăpătoare pe Discovery Channel, la ceas de seară. Cu frică și cutremur trecură frații pe acolo murmurând rugăciunea Tatăl Nostru și făcând cruci cu limba-n gură, apoi cu mai mare bucurie parcă pășeau pe crestele cele înalte, ca ciutele, privind mereu înainte mânați de foame, sete și dorința de a-și adăsta capetele în perini, ceea ce și făcură la o margine de lac limpede ca oglinda.

Dimineața cea senină și însorită de a doua zi se arăta vrednică precum o cântare de laudă, având luciri de diamant, doar ca în câteva clipe lumina să fie înghițită hulpav de o ceață groasă și de niște nori posomorâți lăsându-se pe umerii fraților ca un plopon ud. Abruptul muntelui părea fără de capăt, iar vântul subțire le fluiera în urechi un cântec de jale. Și merseră ei așa tot oprindu-se, învăluiți fiind din toate părțile de haite mari de câini fioroși, de parcă erau diavoli încercând să-i împiedice cu tot dinadinsul pe sfinți să se aburce pe scara virtuților, cum se arată pe fața de către soare a mănăstirii Sucevița din țara Moldovei.

Și merseră frații sus-jos călcând apăsat pe stânci, trecând pâraie, lăsându-se bătuți de ploi și de vânt pe creste și toropindu-se la soare cu plăcut leșin atunci când bunul Dumnezeu, în mare mila Sa, dădea la o parte norii cu mâna, ca pe o perdea străvezie. Ba erau tăcuți ca peștii, ba sporovăiau vrute și nevrute ca să le pară calea mai ușoară: povesteau vise și vedenii de peste noapte, amintiri din armată, întâmplări nemaivăzute sau cugetări din cele cetite de la Scriptură cu o seară mai înainte, cum ar fi prima parte din capul al doișpelea din Evanghelia după Ioan.

Își aminteau așadar sfârșeala de peste zi, durerile de șale și genunchi ce se pogorau asupra trupurilor nevrednice, pe care Cartea le numește corturi pământești gata să se desfacă, apoi se întremau duhovnicește cu istoria despre învierea lui Lazăr, pe care Domnul Hristos l-a scos cu poruncă tare din temnița morții. Trăiau astfel cu nădejdea că aidoma lui Lazăr, la fel îi va scula și pe ei Domnul, pe fiecare din cort, zi după zi, așternându-i iar drumului, dându-le puteri nebănuite să umble cale lungă vreme de câte zece ceasuri bune până la un nou loc de mas. Acolo, cu veselie nespusă, frații își lăsau jos poverile și, flămânzi ca lupii, tăbărau asupra bucatelor stropite cu apă limpede și cu apă de foc, până când noaptea adâncă le îngreuia pleoapele, mânându-i către culcușuri, unde dormeau ca scăldați până la crăpatul zorilor.

Tweet