Există mai multe conotații ale acestui cuvânt “platou”, însă cam toate duc la ceva plat, egal, așezat, serios și fără sincope, fie că e vorba de un munte, turnarea unui film sau o farfurie vastă, plină cu de toate, în speță aperitive la grămadă gen bulete de cașcaval, chiftele și rulouri de șuncă ucise cu scobitori. După ce scena balconului din Romeo și Julieta s-a consumat fotografic vorbind, urmează o anume așezare în problemă, un fel de oftat existențial, un răstimp.
Și în această clipă fatală de reverie îți dai seama că unele fotografii sunt cumva diferite față de altele, deși sunt foarte asemănătoare, au cam aceleași obiecte, lumina e cam la fel etc. Nu poți explica, însă cert e că începi să simți o nuanță, ca o boare venită de nicăieri, împrăștiind petalele unor meri înfloriți într-o livadă. Alungi tentațiile de a luneca în poezie și te chiorăști mai atent. Ori unele poze sunt mai bune, ori altele sunt mai proaste, din două una. Simultan cu această observație, realizezi că exercițiile de admirație de pe mal, în care trebuie să recunoști că până atunci te scăldai precum o rață, încep brusc să te enerveze. E limpede: ele vin de la oameni nepricepuți, pentru care totul e frumos, pentru care nu există nici nuanțe, nici explicații – un cor vesel, mai degrabă desprins dintr-o tragedie greacă. Ceva în aer e suspect, iar tu devii încet, circumspect.
Fotografiezi mai puțin entuziast și pe deasupra, pari să gândești mai mult. Ești în mod evident mai puțin fericit, fiindcă faza de îndrăgostire oarbă a trecut. Nu mai plutești, acum mai atingi și pământul; simți chiar pietricele din pantofi. Ești asaltat de întrebări: Cum e posibil? Oare de ce la unele imagini îți tot vine să te uiți în vreme ce la altele, nu? Ca a doua zi după nuntă, realizezi că povestea cu fotografia nu e nici sprint, nici alergare după autobuz, ci un ultra-maraton, bașca și montan pe deasupra. Iar meniscul acela bușit începe să trimită semnale ascuțite spre creier, imediat după prima curbă. Te cuprinde o îngrijorare vecină cu panica, menită să te stabilizeze. Te afli pe un platou, dacă nu cumva chiar devii unul.
Starea edenică de dinainte de cădere, atunci când oaia se pupa în bot cu lupul, începe să devină amintire și asta fiindcă în suflet ți se strecoară acum șarpele îndoielii: Dacă nu toate fotografiile mele sunt bune? Și dacă nu sunt, cum știu să le aleg pe cele cu adevărat bune? Și dacă le-aș elimina pe cele slabe, cu ce aș rămâne? Și dacă a doua zi cele slabe îmi par mai frumoase decât cele bune, cum se și întâmplă de fapt, ce mă fac? Toți acești de „dacă” încep să ți se învârtă în cap cu viteză și să-ți taie din siguranță și elan. Oare nu era mai frumos când erai orb, mut și surd la zgomotele lumii, colo departe pe un pisc, departe de toate zbaterile lui “dacă”?
Rămâi așa, chinuit de întrebări și privești în jur, căutând un răspuns sau măcar un fir de lână ducând undeva, spre un ghem, un pulovăr, un ciorap, orice numai să fie purtător de sens. Fiindcă firul așa, de capul lui…