După ce vreme îndelungată te-ai plafonat bine-mersi în această fază de platou și te-ai frământat cu întrebarea ‘Cum de e posibil?’, iată că a sosit timpul să treci într-o nouă fază, una semănând cu un lift de sticlă care coboară iute pe peretele exterior al unui zgârie-nor, cu un duș rece într-o zi de vară sau cu trezirea la realitate după o noapte de chef în care toate păruseră minunate și coerente, doar ca a doua zi să se dovedească imposibil de recunoscut.
După ce îți dai seama că nu toate fotografiile tale sunt la fel și că unele, de fapt cele mai multe, dacă nu mai toate, sunt plate, inexpresive și spus pe șleau proaste, se deschide în mintea ta un fel de dulap de farmacie cu mici sertare pline cu leacuri, doar că pentru boala ta nu pare să se afle nici unul potrivit. Sertărașele închid întrebări fără răspuns. Te trezești brusc lovit de o depresie generată de confuzie. Pur și simplu nu mai înțelegi nimic, deși cu doar câteva luni mai înainte totul părea limpede, la fel cum toate fotografiile tale, clare și intens colorate, păreau perfecte. Simți cum te afunzi tot mai adânc – căpșunii și cireșele din pragul verii își pierd gustul, bucuria de a declanșa peste tot dispare, iar prietenii de bere și bârfe fotografice devin la fel de neinteresanți precum obiectele prăfuite găsite sub frigider atunci când faci curățenia de Paști: o asipirină, un pix cu mina uscată, o coajă de pâine sau o monedă.
Prietenii-fotografi-care-acum-te-plictisesc-de-moarte te anunță entuziasmați de sosirea în orașul tău a unui mare maestru. E un elvețian făcând parte dintr-o agenție cu nume de înghețată – Magnum, care cică va deschide o expoziție itinerantă și va vorbi cu publicul. Așadar, hotărăști că a venit timpul să afli și tu niște răspunsuri de la cineva avizat. Maestrul se dovedește a fi un tip cam boem, șters, într-un trenci cenușiu, cu o eșarfă roz și un aparat clasic, pe film, atârnat la gât. În loc să ofere publicului din sertărașe rețetele așteptate cu leacuri nimerite împotriva neștiinței, confuziei și depresiei, face crochiuri în creion pe o foaie, glumește non-stop cu sala și trage teatral dintr-un trabuc cubanez. Are mai degrabă gravitatea unui actoraș provincial de vodevil în pragul pensionării, decât a unui mare maestru.
Apoi se deschide expoziția, moment în care năuceala ta atinge apogeul. Ca o oaie lovită de dambla privești la acele printuri mari alb-negru și nu pricepi în ruptul capului cum de a fost moșulică ăsta în stare, cu aparatul lui amărât, fără autofocus, să producă atâta emoție pe centimetru pătrat. Intri într-un soi de transă tragică, vecină cu muțenia și îți reprimi cu greu impulsul de a părăsi încăperea direct de pe fereastră. Realizezi pentru prima dată în viața ta două lucruri nebănuite, acum imposibil de exprimat în cuvinte, pe care le vei putea formula abia după foarte mulți ani și anume că: 1. fotografia adevărată este o interpretare a realității, filtrată prin mintea cuiva, nu doar realitatea frustă așa cum e și 2. fotografia mare este o memorie emoțională încapsulată într-o fracțiune de timp, a cărei savoare neperisabilă nu ține nici de aparate, nici de talent, ci ține de pasiunea oferită, ca o jertfă, unui subiect dat.
Împleticindu-te, te îndrepți spre casă cu capul în pământ, ocolind terasa cu prietenii aflați la bere. Ca un boxer bătut măr care își agață mănușile de fostă glorie în cui, îți bagi aparatele în geantă, geanta sub pat și te întinzi pe spate privind fix becul din tavan așteptând ca cineva, cândva să apese întrerupătorul.