Exist, deci fotografiez.

Așa cum, plin de mirare, pe la 7-8 luni descoperi mersul în patru labe pe covorul din camera mare, într-o bună zi, prin încurcatele căi ale sorții, descoperi că fotografia e un lucru interesant și posibil. Cum la desen te descurcai oricum lamentabil, această formă de desen-instant îți vine ca o mănușă, fiindcă în sfârșit: nu mai trebuie să desenezi. Tot ceea ce trebuie să faci e să privești în jur și să te servești gratis, ca dintr-un galantar de prăjituri, doar apăsând cu indexul un mic buton. Un fleac, ce mai.

Această descoperire poate avea loc fie deoarece părinții, ca să mai stai locului în zbuciumata perioadă a adolescenței, îți fac cadou un aparat foto, fie deoarece un unchi șugubăț și vag alcoolic te ia în laboratorul lui să-ți arate cum se măresc poze de nuntă alb negru pe hârtie, fie deoarece un prieten la care ții și cu care ești mereu în competiție apare cu un teanc de poze cică ‘mai altfel’, făcute chiar de mâna lui. Ca bonus, îți mai și explică ce a vrut să zică autorul, adică el, aruncându-te într-o admirație mută, amestecată cu pofta nestăvilită de a face la fel, dacă nu cumva mai bine.

Deci te apuci cu elan. În această primă fază a evoluției, toate fotografiile pe care le faci sunt bune, indiferent de numărul lor. Vorbesc despre cele cât de cât clare, deoarece cuvântul ‘clar’ e sinonim cu ‘bun’. Tragi fără discernământ în tot ce mișcă, la fel ca un papagal de (fost) amic, (acum) mare patron care, aflându-se odată la o vânătoare de mistreți, din plictiseală, a împușcat o bufniță, doar fiindcă era și ea săraca acolo, pe o cracă, privind înainte. Așa mi-a povestit un martor ocular.

Curba de învățare nu e nici măcar curbă: e de fapt o săgeată cu vârf de argint, țintind drept spre soare. N-ai timp să procesezi nici o informație, ești prea grăbit să arăți omenirii de ce ești în stare. Tot ce atingi transformi în aur, oriunde întorci capul găsești subiecte geniale, transpui toate pozele pe hârtie și le arăți cu mândrie în jur. Pe cele mai greu de priceput, le explici. Scoți la iveală cu unghia detaliile care scapă neatenților folosind cuvinte precum: ‘vezi’, ‚aici’ sau ‚așa’…” Părinții și prietenii te bat pe spate și scot interjecții admirative: ‘ooo’, ‘uau’ și ‚moamăăă’. Perechea de cuvinte ‘Ce mișto!’ te însoțesc, ca un drog, peste tot.

Plutești euforic, umbli printre oameni, dar ești singurul care nu atinge pământul. Ieși în lume singur sau însoțit, însă neapărat cu aparatul de gât, lăsându-te pătruns de importanța faptului de a te numi fotograf cu F mare. Euforia ce pare perpetuă are o cauză: ești îndrăgostit, adică orb, mut și surd la zgomotul și furia lumii. Ești îndrăgostit, dar nu oricum, ci cu acea dragoste dintâi, cea mai rea cu putință, dar și cea mai frumoasă, care te aruncă într-un întreg abis de iluzii. Așadar, devii de neatins, invincibil și atotputernic. Toate bune până într-o zi, când treci la punctul doi al evoluției. (va urma)

Tweet