English10 aprilie 2016. Părea o zi ca oricare alta din cele 59 ale existenței mele. Când am deschis ochii, printre grilajele de lemn ale pătuțului în care dorm am văzut că se arăta o dimineață mohorâtă. Chipurile din tablourile de pe perete mă priveau întrebător, ca de obicei. Femeia aceea tristă, cu năframă, arăta, la fel ca ieri, cu degetul spre o inimă roșie. Iar omul cu barbă și coroană de spini pe frunte era singurul care privea spre becul din tavan.
Am mâncat, am dormit, am fost schimbată. Totul părea normal. Până și fratele meu Flaviu, care azi era mai liniștit ca de obicei: lovea tare marginea mesei cu un ciocănel din plastic. Apoi m-au îmbrăcat ciudat, în alb, cu multe straturi. Pe cap mi-au pus o căciulă mult prea groasă pentru temperatura de afară. Simțeam cum urechile lipite de cap încep să mi se încingă. Când vine vorba despre copii mici, oamenii mari nu evaluează mai niciodată corect frigul. În plus, sperie mereu micuții cu un fel de balaur numit ‘Curent’.
Mulțumiți, părinții mei zâmbeau larg: ‘Arată exact ca o prințesă’. Mama era coafată, machiată și mirosea puternic a parfum. Tata era nefiresc de țeapăn în costum. Apoi m-au pus în brațele unei necunoscute. De fapt, erau două femei care mă tot împărțeau: nașa A și nașa B: ‘Vai, da ce ușurică e, parcă n-are greutate’. Bărbații lor, nașii, îmbrăcați în costum, fumau rezemați de o mașină cu motorul pornit. Unul ținea în mână un vas de sticlă din care ieșea o legătură de busuioc uscat, flori și o lumânare.
În mașină, vorbeau cu toții tare și deodată. Nu era aer. Geamurile stăteau închise ca nu cumva să pătrundă Curentul. Ținută fiind pe spate, priveam cum firele legând între ele stâlpii de pe marginea drumului tot urcau și coborau, tăind cerul cam pe la jumătate. Imaginea aceasta repetitivă m-a adormit imediat.
Când m-am trezit, eram învelită într-o pătură pe care era brodat numele meu: Lavinia Sorina. Încăperea în care mă aflam era înaltă și plină de picturi pe pereți. Dincolo de cartea cea mare aflată deasupra capului meu, o voce citea cu glas monoton și grăbit un fel de poveste din care nu înțelegeam mare lucru. Oamenii mari numesc acest lucru Sfânta Taină.
Apoi, omul cu cartea, îmbrăcat ca un rege, cu o manta lungă, lucitoare și mov, îi punea pe nașii mei să recite în grup diverse lucruri, să sufle deasupra mea, să scuipe și să se lepede de cineva numit Satana. S-au lepădat cu glas tare, de mai multe ori, tot ducând mâinile la frunte și piept, apoi au promis să se unească cu cineva căruia i se zicea Hristos. Numele lui era pomenit des în carte. Nașul B încerca să lumineze locul acela întunecos cu o lumânare lungă. Din tavan, niște oameni cu bărbi, mâini subțiri și mantii lungi până la pământ se uitau drept la mine. Un pic mi s-a făcut frică. Și somn.
Apoi, când eram pe punctul să ațipesc, omul cu cartea a poruncit: ‘Dezbrăcați copilul’. M-au pus pe o masă și nașele s-au apucat amândouă deodată să mă gâdile, dându-mi jos toate hainele. Prima dată mi-a fost frig la picioare. Apoi la tot corpul. Simțeam cum mă învinețesc. Era cât pe ce să plâng, dar în schimb, am început să strănut, apoi să sughit. M-au învelit în păturică. Mi se făcuse frică de ei.
Cum mă țineau așa cu fața în sus, vedeam două mâini ținând cartea. Dincolo de ea răsuna vocea, care uneori cânta. Omul cu cartea m-a dat pe la încheieturi cu ulei dintr-o sticluță. Cu o foarfecă, a tăiat o șuviță din părul meu și așa puțin și rar. A pus-o într-un șervețel alb, apoi într-o cutiuță. I-a dat-o nașei B. Părul meu e prețios, se pare.
A urmat pe urmă ceva foarte ciudat. Am observat cu coada ochiului cum un om turna apă caldă într-un vas aurit. Apoi apă rece. Apoi iar caldă. O încerca cu cotul. Un pic mai încolo, verișoara Denisa căsca de mama focului, iar mătușa Mădă, filma cu telefonul. Îmi băga întruna lanterna în ochi. Deodată, omul cu cartea a pus-o deoparte, m-a smuls din brațele nașei și m-a cufundat așa dezbrăcată cum eram, în apă. Și nu doar o dată, ci de trei ori. Totul s-a petrecut cu repeziciune. Cum m-am dezmeticit, m-am și pus pe urlat. Culmea, toți păreau fericiți. Zâmbeau larg. Mama era foarte emoționată. Acest lucru m-a descurajat și m-am oprit din plâns.
Omul cu cartea m-a purtat un pic prin încăpere până în fața unui tablou. O mămică ținea în brațe un copil vopsit cu auriu. Omul cu apa a început să împartă celor prezenți colaci dintr-un coș. Nașele m-au pus pe masă, pe spate. M-au gâdilat din nou, îmbrăcându-mă cu toate hainele la loc. N-au uitat nici de căciula aceea nesuferită. Îmi era foame și frig. Pe tavan, trei oameni cu aripi așezați la o masă păreau să-și ia zborul spre noi. Pe niște trepte nașa B m-a ținut cu ochii în soare. Au stat toți ca niște statui până când omul cu cutia neagră la ochi a zis ‘Gata!’. Și toți au încetat să mai zâmbească.
Ajunsă acasă în camera mea, iar s-au petrecut lucruri noi pentru mine. Nașa A m-a pasat mamei peste masă zicând: ‘Am luat un păgân și-am adus un creștin’. Apoi, așa îmbrăcată, m-au pus drept în mijlocul mesei. Asta cică să fiu văzută în lume la fel cum se vede masa într-o casă.
În cele din urmă, mi-au vârât un pix în mână. Ideea lor era ca, atunci când o să cresc mare, să ajung cineva. Oamenii mari sunt naivi – cum poți crede că un simplu pix te poate ajuta la ceva în viață? De supărare, am și adormit. Când era să mi-l bag a treia oară în ochi, mi l-au luat iute. În pat, sub pernă mi-au pus ‚bani de somn’, cică să dorm mai bine. Au pus și busuioc, ca să dobândesc ceva numit Noroc.
Deodată, în jur s-a pornit o mare agitație. Bunica, de emoție, mi-a scăpat suzeta pe jos. Eram purtată în brațe de la unul la altul, iar fiecare povestea cu mine făcând o voce subțire, caraghioasă. Mă rugam să-i vină cuiva ideea să-mi ia căciula albă din cap. Îmi fierbeau urechile. În cele din urmă, mama mi-a înlocuit-o rapid cu una roz, și mai caraghioasă, cu niște urechi drept în cap. Oamenii au un mare talent de a submina demnitatea copiilor mici, îmbrăcându-i caraghios. Le place să râdă de ei, fiindcă sunt mici și nu se pot împotrivi. La o masă, unchii mei cei mari alături de nași râdeau tare, tot ducând pahare la gură, dând capetele pe spate întocmai cum fac găinile, când beau apă. Apoi, veseli tare, au început să aducă platouri cu mâncare.
Unchii mei cei mici, Alex și Sergiu, care sunt frați gemeni și fac în general doar prostii, ronțăiau cipsuri și beau pe furiș dintr-o sticlă un lichid maro. Un pic mai târziu i-au rupt lopata fratelui meu, au fugărit rațele și au aruncat pietre în fântână. Flaviu s-a pus pe plâns, dar nu-l băga nimeni în seamă. Oamenii mari erau ocupați cu înfulecatul.
Mama m-a pus în cele din urmă în cărucior și mi-a dat lapte. Lucrurile păreau să intre încet în normal. Ca să nu intre Curentul, au închis ușa. Dar eu auzeam tot, deși credeau că dorm. Furculițele zgâriau farfurii și paharele se tot ciocneau între ele. Aceste sunete mă făceau să tresar. Toți vorbeau tare și deodată. Unchiul Viorel folosea cuvinte nemaiauzite de mine până atunci, cum ar fi: primar, alegeri, corupție, pădurari, avionul lui Iovan, ciupercari, indemnizație, fonduri europene, viței, pensie de refugiat sau unul foarte frumos și lung – composesorat.
În cele din urmă, am adormit. Am avut un coșmar. Se făcea că omul cu cartea mă ia pe sus și mă tot scufundă dezbrăcată într-un bazin de aur, bolborosind vorbe de neînțeles. Omul cu apa îi ținea, din spate, mantia cea lungă. Omul cu cutia neagră lipită de față făcea clic, clic. Apa era udă și rece. Eu plângeam tare. Oamenii mari râdeau de li se vedeau dinții. Până și oamenii cu aripi păreau să zâmbească, pe tavan.
