După mai o săptămână, desagii se ușurară, bucatele se împuținară, însă drumurile cu nici un chip nu se neteziră ca masa, făcându-se cu vreun chip mai ușoare. Ba chiar din contră. Bieții frați avură de luptat cu hățișuri, cu ruji de mure agățându-se de om ca râia, cu câmpuri de urzici înalte cât toată făptura, cu rătăciri mari pe poteci fără semne călăuzitoare, unde scrijeliturile copacilor purtau doar numele unor pribegi din vechime ce fuseseră pe acolo la oi. Sufletele li se întristară de moarte când văzură pustiirea sărmanei țărișoare, ce părea pe alocuri fără lege și fără stăpân. Trunchiuri de copac mai groase ca omul zăceau lepădate și sortite putrezirii la margini de drum nebătut, prin locuri unde fuseseră cândva păduri, iar sate ca vai de ele, lipsite de țipenie de om, stăteau așa încremenite de parcă tocmai trecură, val-vârtej, tătarii prin ele.

Pe de altă parte, aflară locuri de o frumusețe nepăsătoare și tristă, cu peisaje și lumini de o minunăție greu de tălmăcit, cu creste muntoase având iarba moale aidoma cosițelor de zâne, înaltă până în brâu, din care se ițeau spre cer sfeșnicele mândrețe de flori galbene, nemaivăzute. Atunci își amintiră frații rugăciunea cea veche a boierului Dinicu Golescu la vederea ticăloșiei din patrie: “Milostivul Dumnezeu întoarcă-și vederea cea tămăduitoare cătră acest norod prefăcând inimile cele rele, în milostivire; pe cele nesățioase de câștigul banilor în dărnicie; și pe cele stăpânite de rele năravuri, în virtute”.

Rătăciră așadar fără noimă și fără apă ceasuri la rând, umezindu-și buzele cu ploaia de vară lipită de frunzele copacilor și pentru o clipă le trecu prin mințile lor smintite gândul că acolo în Munții Cernei cei neștiuți și neumblați le vor putrezi oasele, murind de sete sau sfâșiați de jivine. Atunci își aduseră ei aminte de cele cetite de dimineață în Carte din cinstita epistolă după Efeseni a întemnițatului lor frate mai mare întru Hristos, Apostolul Pavel și prinseră curaj: “Să vă purtați vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste. (…) Vorbiți între voi psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, lăudând și cântând în inima voastră Domnului”.

Și astfel, îmbărbătându-se unul pe altul în Duhul, găsiră puterea de a mai urca un munte ce păru a fi fost fără de capăt, fără coborâș, ci numai suiș, iar într-un târziu se pogorâră în valea izbăvitoare numită Bolvașnița, unde își găsiră ostoirea și se întovărășiră cu sătenii la han. După ce își amintiră de Apa Vieții și mulțumiră Domnului că i-a păstrat în sfânt harul Său nelăsându-i să piară de arșiță, prietenii ciocniră câte o halbă de bere cu neadormită bucurie că au sfârșit călătoria și s-au luptat lupta cea bună, singura vrednică de a primi premiul alergării, cum bine grăiește Sfântul Pavel.

Tweet