Abia când se coborâră frații în gara din Petroșani, răsuflând greu ca locomotivele cele cu aburi, simțiră fiecare în genunchi greutatea grozavă a desagilor, ce păreau că vor să-i răpună pe loc sau măcar să-i facă să se răzgândească din gândul lor nebunesc de a trece cu ei din Cheile Buții peste munții cei înalți pre nume Retezat, Godeanu și Cernei până la apele metalicești tămăduitoare de boalele oaselor din locul ce se cheamă Herculane, după numele viteazului Ercul din vechime. Cu mare greutate înfundară dânșii desagii într-o mașină șerpuind pe Valea Jiului în vreme ce soarele amiezii de afară ardea cu văpaie prevestind apă mare și ploi. Și într-adevăr, după ce ajunseră ei tot lac de sudoare sub marea povară a desagilor la Cabana Buta cea plină de margarete dalbe, zăgazurile cerului s-au deschis și astfel i-au țintuit locului două nopți, amintindu-le că nu vremurile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub vremi.
Mulțămitori de vreme rea ca și de soare, frații pribegi își petrecură astfel timpul cu voioșie, jucându-ne cu cățeii, citind de la Scriptură, mâncând niște ciorbe foarte gustoase ba de porc, ba de legume, preumblându-se prin munții din preajmă și ascultând seara puzderia de sudalme spurcate ce ieșeau din gura lui nenea Bela Cabanierul vorbind cu ochii aprinși ca limbile de foc pogorându-se în Ziua Cincizecimii despre căpetenii și stăpâniri și guvern și ticăloasa țară românească de care nu se va alege în veci pururi nimica, de vreme ce ocârmuirea se preocupă doar de jaf și prăpăd, iar norodul pleacă pe capete slugă la inglez, spaniol și austriac. Iar când frații găsiră pe un munte oarecare semnal la telefoane, năvăliră cu amuțire mare pe net și sporovăiră vrute și nevrute cu cei dragi rămași acasă de parcă fuseseră plecați de o veșnicie, nu doar de două zile.
Apoi, cu gândul la ultima ciorbă de dinaintea plecării a doua zi dis de dimineața, fratele Cartografie purcese la descrierea cu de-amănuntul, însoțită cu mari rotiri de ochi, large mișcări din brațe și plescăit lacom de buze, a celor mai grozave ciorbe mâncate de dânsul vreodată printre care, cu bucurie, se afla și una de linte, dreasă cu mentă și coriandru, gătită de nevrednicul care așterne aceste rânduri. Mai erau și cea dulce-acrișoară dintr-un han chinezesc din Barrio Chino, Havana, cea de ciupearcă neagră de speță vietnameză de la marginea acelui oraș al pierzaniei numit Las Vegas (de furăm aproape să scăpăm cursa de Los Angeles), cea tradițională de burtă de la Valea Străjii cum urci în Pasul Tihuța, precum și cea de perișoare făcută de tanti Efti la Tășuleasa Social.
Martor fiind la toate, vă mărturisesc aici că această ciorbă de pe urmă, după o zi întreagă de îngropat stâlpi în munții Călimani, i-a mers fratelui nostru drept la inimă, fiindcă dânsul a sorbit din ea nu mai puțin de trei blide pline ochi alăturea de smântână și ardei iuți. Să tot fi fost pe la ceasurile unșpe seara când birui ultima sorbitură, de mai-mai să cadă răpus cu capul pe masă și parcă mai abitir fu osârdia dânsului cu ciorba, decât lupta din pustie a patriarhului Iacov cu îngerul Domnului.