“I have gradually confused photography with life.” Jerry Uelsmann
Am plecat de la punctul zero al evoluției: Exiști, deci fotografiezi. Nu pentru că lumea ar fi nu știu cum de frumoasă sau permanent spectaculoasă, ci pentru că ea există, la fel cum exiști și tu, fie că te trezești într-o exuberantă zi de vară, fie într-o dimineață cenușie de iarnă, pe care habar n-ai de unde să o apuci. Am ajuns, iată, la punctul terminus al acestei povești, însă afirmația de mai sus arată acum ca o mănușă întoarsă pe dos: Fotografiezi, deci exiști. Pe undeva, după un complicat ocol, te-ai întors de unde ai plecat, dar altfel, schimbat. Drumul și-a îndeplinit, cu brio, lucrarea.
Călătoria e infinită, ea nu se termină niciodată, doar călătorii se sfârșesc uneori. Cei care obosesc, se pun jos pe o bordură, desfac cu brișca un pepene galben și apoi îl mănâncă încet, cu privirile pierdute printre picioarele trecătorilor. Lumea nu se oprește defel din mers atunci când tu ai obosit să o mai fotografiezi și îți agăți aparatul în cui, ci continuă să curgă, nepăsătoare în fluiditatea ei. Atunci când călătorul uită cine e, de ce se află pe drum, ci doar merge înainte, el se face una cu drumul – devine călătoria. La fel, fotograful devine fotografia atunci când încetează să mai considere acest act ca fiind ieșit din comun, ci devine o parte integrantă din viața sa.
Ai înțeles de-a lungul evoluției tale că, așa cum cineva care ajunge o persoană publică recunoscută unanim se confruntă cu posibilitatea infimă ca, postum, să devină nume de stradă, cartier sau chiar stadion, la fel ai și tu mica posibilitate de a te metamorfoza, în viață fiind, din cetățeanul anonim strecurându-se gârbovit de plase de cumpărături printre blocuri cenușii, încă nerenovate termic, în ditamai demiurgul care, după pofta inimii sale, transformă un chip într-un portret, un deal cu mesteceni într-un peisaj sau un sendvici uitat pe masă de un elev adormit, în ceva semnificativ, numit pompos ‘natură moartă’. Unii chiar îndrăznesc să numească acest lucru ‚artă’, alții doar ‚reproducere mecanică a realității’. Dezbaterile de acest gen au loc mai ales în cluburile foto, aceste temple de îmbătare cu apă rece pentru revigorarea eu-lui, unde gașca de fanatici pornește de obicei de la idei mari, eșuând inevitabil în discuții mici, mai toate legate de tehnică, expoziții, frustrări personale și sfârșind înecate în bere.
Ai devenit așadar micul zeu-fotograf care, din butoanele unei cutii negre, instaurează lumi care nu există, prin simplul fapt că şi le imaginează dinainte ca existând și astfel, le cheamă în ființă, înconjurându-le cu o ramă. Prin faptul că obiectele din jur există, nu înseamnă că ele și contează. De fapt, nimic nu există cu adevărat în afară de tine însuți, cel care, prin simpla ființare, crezi cu încăpățânare în lucruri care nu se văd, fapt ce confirmă ideea că, iată, fotografia nu e nimic altceva decât un act de credință, definită teologic ca: ‘o încredere nestrămutată în lucruri ascunse vederii’. Apoi nu-ți rămâne decât să speri în secret că fotografiile tale vor fi atât de puternice și de memorabile, încât ele se vor înșuruba în conștiința colectivă în așa măsură, încât își vor trăi bine-mersi pe mai departe propriul destin multă vreme după ce tu vei fi părăsit, discret, scena.
Există multe elemente care caracterizează un fotograf cu adevărat matur însă acum îmi răsare în minte acest buchețel de primăvară strâns frumos cu elastic: smerenia, autenticitatea, detașarea, îndelunga răbdare. Înainte de a expune tu însuți un cadru, fie el analog sau digital și de a te repezi să răspunzi la întrebări care nici măcar n-au apucat să fie puse, aștepți cu calm ca lumea să se expună înaintea ta, să se deschidă. Începi să vezi dincolo de actul concret al gestului fotografic cum lumea se explică pe sine înaintea ochilor tăi și atunci reacționezi la acest stimul. Nu mai ești acțiunea, ci devii reacțiunea. Devii un receptor răspunzând la o anumită situație, emoție sau lumină, te lași impregnat de o anumită atmosferă la fel cum o pagină albă se lasă scrisă, nu se poate împotrivi. Din această cauză, începi să percepi anumite lucruri pe care alții, în ruptul capului, nu le pot vedea, oricât de atenți ar fi.
În sfârșit, începi să pricepi ce NU trebuie fotografiat. Majoritatea lucrurilor nu trebuie și nu merită fotografiate din varii motive. Realizezi ce ușor e să parazitezi lumea și pe tine inclusiv cu imagini inutile, care nu merită nici măcar acele două secunde de gratificare instantanee pe care ți le faci cadou atunci când privești pe display înainte de a apăsa butonul delete. Suma lucrurilor care te fac să vibrezi cu adevărat se restrânge. Începi să ții cont de factorul timp: urmărești anumite subiecte în ani și ani de zile, lași imagini să stea undeva uitate, doar pentru a avea o privire proaspătă atunci când te hotărăști să le reconsideri, preferi gesturi ample și așezate celor impulsive, stridente și lipsite de orice anvergură. Înveți să finalizezi, să duci idei la capăt, fie ele mici sau mari, deoarece tocmai actul închiderii lor te ajută să evoluezi, să descoperi noi deschideri.
Și mai înțelegi ceva: că darul vederii are o autonomie limitată. Vezi cu adevărat abia atunci când înveți să asculți, să gândești, să simți, să taci, când ești gata să arunci în joc toată cărțile pe care le ții în mână, inclusiv pe cea ascunsă în mânecă – inteligența emoțională. Fotografia bună se naște din interior, din capacitatea ta de înțelegere și empatie, din observare și ascultare deopotrivă. Până la urmă, toată această joacă serioasă numită fotografie nu este un scop în sine, ci doar un mare pretext de a descifra lumea cu mintea ta, cu sufletul tău. Seamănă pe undeva cu tentația copiilor de a demonta jucării pentru a le înțelege mecanismul. La fel înregistrezi și tu lucruri neobservate de alții, pe care le pui pe un ecran sau într-o ramă pe un perete cu scopul de a le contempla în tihnă, pentru a-ți aminti emoția unei clipe, pentru a le adânci sensul și în cele din urmă, pentru a te bucura.
Iar toate aceste etape pe care le-ai trăit de-a lungul evoluției tale, doar pentru a te întoarce roată exact de unde ai plecat, dar cu siguranţă altfel, aidoma le-am trăit și eu, pas cu pas. Cercul s-a închis apoi a început să migreze singur, în propria lui călătorie, ca un balon de săpun plutind purtat de fuioarele de căldură ale unei zile de vară. Încotro? Nimeni nu ştie.