După un întreg ocol în jurul propriei axe și în jurul lumii în general, târând după tine o ditamai geanta foto, un trepied și un harddisk portabil, însoțit fiind de o seamă de amici fotografi veseli nevoie-mare, care obișnuiesc să tragă în tot ce mișcă uitând să-și mai selecteze vreodată imaginile bune de cele proaste, ajungi să te liniștești. Unii ar zice că ai îmbătrânit și că asta e cauza – cică pierzi progresiv din energie, te așezi într-un soi de reflectivitate resemnată. Dar nu e așa. La un moment dat, zgomotul din jur devine prea strident și vrei să dai volumul mai încet. Primul pas bun e că începi să vinzi din aparatură și te restrângi la un singur obiect. Descoperi că, față de un zoom, un obiectiv fix te face să te apropii într-un mod diferit de un subiect, oricare ar fi el. Te obligă să construiești cadrul altfel, să fii mai puțin leneș, să gândești mai mult.
Al doilea pas are loc atunci când întâlnești din greșeală un om care a fost toată viața lui pasionat de fotografie și încă mai are un laborator unde mărește imagini direct de pe film. Te invită să vezi cum se face și deodată, înaintea ta se deschide o nouă lume, una care te face să reflectezi la cât de greu trebuie să se fi descurcat marii fotografi mai demult. Începi să afli cuvinte noi cum ar fi aparat de mărit, revelator, fixator, Agfa, TriX sau Fuji (nu muntele, ci filmul). Omul îți povestește cu pasiune despre cărți și autori de care n-ai auzit, te provoacă să vezi totul pe dos, altfel decât știai și mai ales, te învață cum să te dezveți. Să te descotorosești de balastul inutil al obiectelor, al prietenilor zgomotoși, al excesului de imagini. Pe scurt, te învață să devii uncool și să deschizi ochii cu un singur scop: ca să începi să vezi cu adevărat. Faci cunoștință cu imaginea în negativ a filmului și observi cu ochii tăi cum, la o lumină pală de laborator, sub tremurul apei din tava cu revelator, se înfiripă din nimic o imagine care crește, capătă contururi ferme și îți rămâne întipărită pe retină. Acest lucru te urmărește și îți reorientează perspectiva: iar ‘afară’ începe să devină mai mult ‘înăuntru’.
Descoperi, după o vreme, ceva și mai interesant: realitatea e fluidă, fotografia e fixă. Seamănă cu scena în care domnul Pișta de la Bazinul olimpic, cel care era celebru deoarece cândva câștigase un concurs de mâncat ouă (28, mai precis), se apropie lipăind cu șlapii de marginea bazinului și aplecându-se greoi într-un genunchi ia o probă de apă într-o eprubetă. O înalță frumos la nivelul ochilor și, ținând-o în lumină, se uită la ea. Cum stă el așa, o clipă, contemplând eprubeta, seamănă o statuie părând să zică: „Apă, ce să fie?” Dar nu e. Fiindcă doamna de la laborator, cea care completeză buletinul de analiză, va spune că nu e doar apă chioară, ci va putea demonstra științific cu ajutorul microscopului că lichidul acela incolor conține microorganisme felurite, plus clor, multe alte chimicale sau substanțe, printre care și un mic procent de, să-i zicem pe nume, pipi.
La fel e și cu fotografia atunci când, prin transparența geamului privești o bandă de film sau un diapozitiv, să zicem. Ții rama cu două degete și îl privești ușor pierdut, la fel cum se uita domnul Pișta la eprubetă – o probă, o mostră despre cum arată lumea. Dar nu orice lume, ci acea lume pe care tu însuți la un moment dat ai declarat-o răspicat ca fiind cea care contează, cea pe care ai ales-o dintr-o multitudine de narațiuni posibile. Fiindcă în jurul tău, asemeni apei care te împresoară atunci când înoți, realitatea curge, se modifică permanent, umple spațiile putând deveni complet altceva doar atunci când, prin apăsarea degetului pe un buton, realizezi un decupaj, un act de separare a unui cadru anume din acel lucru aflat în perpetuă mișcare, mare, greoi de apucat, și uneori de neînțeles pe care îl numim generic, lume. Iar această însușire ilicită, prin efracție, a unei fărâme de mediu înconjurător, pe care îți trântești rapid semnul de copyright, se cheamă oficial, act de creație. Poate cel mai banal și mai înșelător în simplitatea lui act de creație posibil – fotografia.
Tot citind și gândind realizezi că în fotografie există două idei majore asupra cărora merită să reflectezi permanent: 1. Cum decizi că un anumit lucru din jur, fie el chiar îngrozitor de banal, poate deveni subiect și 2. Cum reușești să pui o ramă în jurul acestui subiect, astfel ca privitorul să se uite în interiorul ei și să se minuneze de același lucru ca și tine, care altfel n-ar fi meritat deloc atenție și ar fi trecut complet neobservat dacă tu nu ai fi pus, printr-o decizie de moment, acea ramă în jurul lui. Seamănă cu o plimbare la munte iarna când zăpada lucește în soarele amiezii și din toată acea mare și indefinită albeață orbindu-te, te apleci și presezi în pumni un bulgăre. Îi dai o formă cât mai rotundă și mai îndesată apoi ochești un stâlp de telegraf și bulgărele se sparge de el cu un pocnet sec. Iar bulgărele acela în zborul lui prim și ultim devine altceva, să zicem un glonte de argint și nu-și mai amintește defel că a fost odată zăpadă, așa cum nici fotografia nu mai ține minte că a fost vreodată realitate.
Iată deci cum fotografia, la fel ca orice act de creație, devine pe rând separare, rupere, limită, gard, graniță. Iar tu, ca o prințesă abandonată unui lung somn frate cu moartea, începi să deschizi ochii, așa, clipind des de prea multă lumină.