Studiu sociologic de amator despre intențiile de consumator ale omului de la munte. Cu mici derapaje teologico-ecologiste.
Undeva în Ardeal, la o cotă înaltă în Munții Gilăului, se află unul dintre cele mai interesante sate pe care le cunosc. Nu-i spun numele ca să nu supăr pe cineva, bănuiesc că arheologii vor descoperi postum, fiindcă lor, în general, nu le scapă nimic – dacă se apucă de dezgropat, află până și ce ai mâncat. Or, iată, tocmai despre asta e vorba aici, despre mâncare, dar puțin mai încolo după ce trecem de hopul creionării contextului, care e important.
Când mergi acolo la munte, te desparți de o lume ca să intri în alta, la fel cum dacă vrei să urci în podul unei case, musai trebuie să te cocoți pe ceva scară, altfel nu se poate. În 5 km ai de urcat pe un drum șerpuit de coastă o diferență de nivel de cam 800m. Părăsești lumea văii și cu pas apăsat, te ţinteşti înspre sus, până la o altitudine de 1300m pe un platou, ca să găsești acolo lumea muntelui, adică un sat extrem de pitoresc și de viu, cu oameni interesanți, cu lumini și peisaje aparte. Tot de acolo, de sus, poți vedea că din pădurile din jur n-a mai rămas mare lucru, dar aceasta e o discuție la fel de vastă precum golurile alpine lăsate de drujbe, unde azi, în loc de brazi, cresc poetice tufe de zmeură – bucuria ursuleților și a gospodinelor amatoare de pus dulceață pe iarnă.
Drumul de coastă leagă aidoma unui ombilic lumea de jos, pe care o știm, de cea de sus, mereu surprinzătoare și misterioasă. Am urcat și am coborât acest drum pe jos de nenumărate ori, mirându-mă de fiecare dată cum o simplă plimbare de 5km te poate transpune într-un timp relativ scurt într-o lume atât de diferită. Dacă îl urci cu mașina, ceea ce azi este posibil, ratezi șansa de a procesa corect această desprindere esențială de un spațiu determinat pentru a pătrunde, aidoma copiilor din Narnia, printr-un șifonier, într-un spațiu radical diferit, unde te așteaptă alt timp, alte personaje și alt decor. Pas cu pas, practic te întorci în timp, astfel că, de fiecare dată când vreau să câștig timp sau nu vreau să fiu găsit, plec acolo. Pentru a-mi exersa starea de om liber ador să plec fără preaviz, cu un bagaj minimalist și dacă se poate, fix în mijlocul săptămânii.
Cândva, pe când zeița Europa încă nu ne primise la sânul ei generos, drumul de coastă era mult mai dur: bolovănos, îngust, dramatic, accesibil doar căruțelor. Azi, Europa, prin trimisul ei pe pământ domnul primar, cel care a redactat un proiect european, a netezit asperitățile, a lățit drumul și a tras tuburi pentru pâraie, cum altfel decât pe bani europeni, făcând drumul accesibil și democratic, tuturor, inclusiv dubelor în care încap scânduri lungi de fix 4m. Ultima dată m-au depășit 8 mașini și nici o căruță, făcând să-mi răsune în urechi acordurile acelei mieroase balade a trupei Scorpions, de care, oricât de mult te-ai strădui să scapi, nu reușesti: Winds of Change. Din cele 8, 3 s-au oferit să mă ia, însă am refuzat politicos, continuând să merg pe jos observând permanent ceva în iarba de pe marginea drumului, respectiv inventariind ambalaje, taman de dragul micului studiu sociologic aici, de față.
Ce au ambalajele cu drumul? Se știe că oamenii aflați în tranziție simt o chemare sfântă să consume, fie de stres, fie de plictiseală, una din două. Între A și B, pe trenuri, pe avioane, în căruțe sau mașini oamenii mănâncă. Muntenii mai ales, când se întorc acasă, ținând strâns în mâini plase de rafie cu produse de la oraș, urcând mereu același drum de coastă, înfulecă din mers tot felul. Și aruncă în cel mai firesc mod, totul pe jos, chiar și din mersul mașinii, fiindcă înăuntru e mai frumos dacă e curat. Mai demult era simplu de tot. Diversitatea resturilor de pe marginea drumului se rezuma la: pungi de hârtie maronii degradabile, ambalaje de pufuleți, turtă dulce, țigări Carpați fără filtru sau sticle de bere din sticlă și infinit mult mai puține decât azi, deoarece pur şi simplu altele nu erau şi pe drumul acela haiducesc se înghesuiau mai puțini oameni decât azi. Nu prea meritau fotografiate, cu atât mai puțin pe film, cum se știa pe-atunci.
Azi, gunoaiele reprezintă o adevărată simfonie, o odă închinată consumerismului și vitezei, la fel cum și fotografiile mele făcute cu telefonul se înscriu în același trend, contribuind modest la sufocarea vizuală a bietei planete. Vreți cifre? Bine, fie. Luăm doar 2 studii de caz: Pe Instagram avem 60 de milioane de imagini pe zi (+1 pusă de mine azi dimineață pe contul Romania_One), adică cu mult mai multe decât s-au produs în tot secolul al XIX-lea. Pe Facebook avem 25 de miliarde de imagini, cea mai mare arhivă de imagini fotografice din lume. Dacă scădem selfiurile cu botic țuguiat făcute în baie, ne mai revenim un pic, dar nu prea mult, fiindcă ne rămân cele cu concediile, party-urile, acțiunile sociale și animăluțele de casă, adică un mega tomberon vizual strident, care merită un studiu aparte, denumit şi “lumea-acvariu”.
Cum s-au schimbat deci preferințele consumatorului de la munte, se poate observa destul de simplu inventariind ambalajele abandonate pe drum la intervale regulate de timp. De exemplu, pernițele Viva, spre disperarea fraților Micula supranumiți The Chemical Brothers, au ieșit complet din modă acum vreo 2 ani, la fel și napolitanele Joe cu ciocolată, preferatele babelor și elevilor. Sticlele de bere din sticlă, cu cioburile aferente cu tot, au fost și ele demult îngropate în frunze, pământ sau alte gunoaie, deoarece petul e azi regele neîncoronat al poluării globale. De ce? Fiindcă 3 milioane și jumătate de tone se produc anual în lume, iar marea lor majoritate devin gunoi, de unde și apariția unor insule întregi în Pacificul de nord de mărimea unor țări, ca să nu punem la socoteală particulele mici sau chiar invizibile de policarbonat responsabile de uciderea unei părți semnificative a faunei marine. Cu plasele lor de rafie, muntenii mei joacă la pititci comparativ cu frații americani care, potrivit WorldWatch, aruncă peste o sută de miliarde de pungi din plastic, anual. Uneori, viața unei biete pungi, cum ar fi cea în care ți se îndeasă sendviciul de la Subway e infinit mai scurtă decât cea a unei musculițe de oțet: cam 14 secunde, respectiv de la tejghea până ajungi la prima masă liberă.
Ce am descoperit eu pe drum se poate împărți în trei mari categorii: ronțăitoare, masticabile și vicioase. Din prima categorie, cea mai simplă, fac parte semințele, chipsurile, snacksurile și ele se asociază de obicei cu plictiseala parcursului sau cu dialogul între consăteni. De obicei, se socializează din mers, arareori vezi oameni mergând pe jos solo. Apoi vin masticabilele, unde în top se situează detașat cornurile cu ciocolată, un produs ce se mulează perfect pe papilele gustative ale muntenilor care, în general, stau rău și cu dinții, în sensul că mulți nu prea îi mai au. Sunt moi, dulci și seamănă pe undeva cu prăjiturile pe care și fac ei acasă. Tot aici mai intră înghețata, însă ambalaje de acest gen se pot regăsi doar în prima parte a traseului, nu apucă să ajungă prea departe fiindcă se topesc. Mai la deal descoperi ambalaje de ciocolată, de preferință Milka la ofertă sau Africana cu alune, spălate pe gât în jos cu Coca-Cola la doză sau pet, de departe în topul preferințelor.
Apoi vine grosul – vicioasele. Acestea conduc detașat, lucru ce dovedește clar că, imediat după căderea din grația divină a Grădinii Edenului, inima omului cea nespus de stricăcioasă și înșelătoare, datorită înclinației ei naturale spre auto-distrugere, adoră plăcerile lumești cuprinse în păcătoasa treime: țigări, cafea, alcool. Duse sunt vremurile când se fuma fără filtru și cutiuțele de vodcă Scandic cu pai numite popular ‘celulare’, înfrumusețau cărarea. Păstrez în amintire mirifica întâlnire cu un sătean beat rangă, răsturnat în propria căruță, cea pe care calul avea datoria sfântă să o tragă la parcarea din ogradă. Omul a coborât clătinat dar ceremonios și m-a îmbiat să servesc cu el un gât de țuică dintr-o sticlă, pe fundul căreia plutea o muscă ucisă tocmai de instrumentul viciului. Îmi amintesc de atenția infinită cu care am băut, stând cu ochii pe muscă, fiindcă un refuz ar fi însemnat o supărare veșnică, ceea ce mai ales la sat, nu se face.
La țigări remarcăm o plajă largă, cu mărci de calitate, fapt ce aruncă în derizoriu mitul țăranului obidit, mămăligar din tată-n fiu, setos de pământ și gata oricând să aprindă conacele boierilor, cum a și făcut ultima dată la 1907 ce e drept, cam demult. Apoi vin cafelele – Lavazza, Nescafe, Capuccino, deloc rău, oamenii au gusturi, se respectă. Cât privește lichidele – berea e regină, deși am găsit și un pet de Babanu, un vin de masă care a văzut doar masa, nu și strugurele. Și am mai dat de o nostalgică băutură spirtoasă într-o sticlă mică numită Iancu, având ca subtitlu două cuvinte care, în mod normal, n-ar avea ce căuta împreună: ‚dreptate și tărie’.
Majoritatea ambalajelor de pe drum sunt doze din aluminiu, de bere. Un colector de specialitate ar putea aduna o grămadă dacă acestea s-ar plăti un pic mai bine la centrele de reciclare. Îmi amintesc cum în Cuba fiind, dacă mă plimbam cumva o doză de bere în mână, aproape de fiecare dată aveam în urmă un copil așteptând să o termin, ca să o poată înșfăca. În creștere sunt berile la pet, cu predilecție grenadele de Neumarkt, din care după ce bei poți înfileta dopul la loc, să nu se răsufle. Genială invenție, cu priză mare la munteni. Apoi vin cele de calibru greu – așa numitele bombe și obuze, care îți dau gratis sute de mililitri, numai să bagi în tine. Aici, frații Micula recuperează teren cu porcăria lor de bere ieftină cu nume de hamburger, adică Burger.
Un paragraf separat merită un produs radical nou și nemaivăzut, care s-a infiltrat de curând în viața tânărului țăran român sugându-l de seva lui ancestrală de bunătate, sensibilitate și curăție: băutura energizantă. Când vecina mea de la munte mă cheamă la un ness frecat cu 2 lingurițe de zahăr zice că rolul acestui produs e ‚să bage niște scântei în om’. Energizantele sunt mai rău: au darul să electrizeze omul de-a dreptul. Burn, Hell, Glontz sau RedBull trimit toate la ideea de agitație continuă, de incapacitate de a sta locului, atribut pur diavolesc, nu degeaba Satana e portretizat în Scriptură ca fiind un personaj aflat mereu în alertă, căutând să înghită pe cineva, în speță păcătoși. Nu știu ce i-o fi apucat pe muntenii mei să bea Hell, eu îi bănuiesc ca făptași pe tinerii furioși care își accelerează rablele la coborâre și nu se asigură în nici o curbă, ținând astfel ocupate cohorte întregi de îngeri, fără să le pese câtuși de puțin ba chiar, fără să aibă habar.
Pe trei din produse n-am reușit să le încadrez nicăieri altundeva decât la categoria ‘nuca de perete’, după cum urmează: un pantofior alb, de damă, agrafa pierdută din urechea vacii cu numărul 0997 și o sticluță de Nutritional Shake pentru diabetici. Ieri m-a sunat vecina mea să-mi spună că la munte a nins. ‘Cât, mult?’ ‚No, așa, o țâră, cât o palmă’. Nu e destul – eu aștept o plapumă groasă, albă care, cel puțin până târziu în primăvară, să acopere tot, tot: Burger, Hell, 7 Days, Neumarkt, Lavazza, Kent, Golden Brau, Chio, Coke, Nutline, Croco, Cafemio, Milka etc.