Ziua a debutat normal. Asta până am ieșit pe terasă să îmi iau chiloții încă uzi de la uscat și am dat de propria-mi umbră. Mi-am amintit cât de trecător sunt și că în curând vine frigul. Și mi-am mai amintit că, statistic vorbind, în lume mor mai mulți oameni din cauza selfiurilor decât din cauza rechinilor. Cu prudență, am făcut o poză insignifiantă umbrei trecătoare întrebându-mă dacă, oare, umbrele se pun ca selfie sau nu?

Împovărat, m-am dus la piață. Cu un zâmbet profesional, o precupeață cu strungăreață a reușit să îmi strecoare 3 roșii stricate dintr-un total de 8. Adică 0,24 fraiereală, fix cât e TVA-ul. Când am ieșit din curtea unui pet-shop, am dat, într-o doară, un șut unei castane, exact ca în copilărie. În traiectoria ei imprevizibilă, castana a nimerit fix glezna unei doamne în vârstă. De durere, și-a scăpat plasa din mână, apoi a înjurat tare ceva universal valabil, legat de Dumnezeu.

Împovărat fiind de vinovăție, am încercat o penitență. Am pus de o ciorbă de fasole verde. Mecanica răzuirii țelinei m-a aruncat în visare, cu privirea rătăcită pe geamul bucătărie, unde se vede un brad, pe care l-am fotografiat atât de mult, încât bănuiesc că acum mă urăște. Răzuirea buricelor a două degete m-a trezit ascuțit la realitate.

De nervi, am ieșit să-mi plimb cățelul. Pe o alee, am dat de o țoapă pe tocuri, cu un isteric de Pomeranian tuns și pomădat, lăsat liber. Câinele meu l-a fugărit departe, în scop strict de joacă. Țoapa s-a topit săltat spre orizont, țipând în ritmul cadenței: “Fofi, hai la mama!” În timp ce am contemplat scena cu capul întors, am călcat într-un rahat de câine.

La întoarcerea spre casă s-au mai întâmplat trei lucruri stranii în succesiune rapidă: m-am speriat de moarte de un grafitti, am văzut cum un japonez a lovit un porumbel cu mașina, iar un coșar beat s-a oprit drept în mijlocul drumului ca să-mi dea o binecuvântare. În timp ce făcea deasupra mea semnul crucii era să ne calce pe toți trei o mașină. Câinele ar fi murit nevinovat.

Seara s-a ‚salvat’ la un garden party obligatoriu unde unul a povestit întruna filme ‘es-ce-len-te’, dar nu și-a amintit nici măcar un singur titlu. Altul a ridicat în slăvi vinurile georgiene tot turnând în pahare. Au fost absolut mediocre, dar în afară de ‘umm’ și ‚ahh’ n-a zis nimeni nici mâlc, fiindcă omul era ceva medic și, cu astfel de oameni, se reclamă prudență: nu știi niciodată când te apucă.

Când a început ultimul ceva cu apocalipsa tehnologică și inteligența artificială, m-am cărat, nu înainte de a face o poză de amintire. O zi de neuitat – cică fix egală cu noaptea.

Tweet