Sunt aici în Măguri doar de trei zile. Cu toate acestea, încep să mă simt ca un pustnic, uitat undeva într-o peșteră, ca în Patericul Egiptean. Nu am semnal decât în vârful dealului, nu am net și mai ales, nu am nevoie de nimic. Fac exclusiv lucruri care îmi convin de minune: citesc, scriu, fotografiez, umblu pe dealuri și încerc să-mi învăț câinele bunele maniere. Eventual să-mi aducă bățul și să mi-l și lase, dacă se poate. Am ieșit din lume, din timp, din rutină. Vag îmi aduc aminte, în contururi estompate, de o familie, de un oraș și de vreo doi prieteni care, sincer, nu îmi lipsesc.

Am intrat, ca și copiii din Narnia prin șifonier, într-o dimensiune complet nouă, cea a unui timp suspendat în tăceri lungi și liniști de mormânt. Mă simt atât de împlinit și de liber în acest vid aparent, încât îmi permit să fac lucruri în doi peri, cum ar fi: să beau ness cu zahăr, să mă plimb indiferent de vreme, să fotografiez aceleași garduri și aceiași copaci în diferite stări de agregare, să recitesc aceleași cărți de pe raft sau chiar să scriu banalitățile de aici.

Am observat: imediat ce dai volumul lumii nițel mai încet, cobori de pe scena unde ai de interpretat un rol mărunt și reintri în pielea omului normal, imediat percepțiile senzoriale ți se ascut, iar lucruri de o crasă banalitate devin, deodată, semnificative. Te repoziționezi cumva minimalist față de tine însuți și, ca în poveștile lui dr. Moody cu moartea clinică, îți constați propria existență, privindu-te dinafară, ca pe o vietate ticăită și plicticoasă, învârtindu-se în jurul cozii în metabolismul cabanei. Devii, încet, o sumă de simplități ridicole, culminând cu constatarea că, de fapt, ai început să îmbătrânești. Iată câteva derapaje care mi-au confirmat acest fapt:

Azi dimineaţă mi-am început ziua mestecând o muscă moartă ce se înecase în ceaiul de plante preparat de cu seară şi lăsat anume pe colţul mesei. L-am băut pe nerăsuflate, iar pe fund, am dat cu limba de ceva care semăna cu o mică afină zbârcită şi moale. Neagră era într-adevăr, dar afină cu aripi? Am scuipat-o pe dată, dar tot mi-au rămas ceva resturi printre dinţi. Şi un gust incert, de muscă înecată. Între timp, la radio răsuna un mare hit de mare angajament, care va dăinui veșnic, chiar și când toți vom fi oale și ulcele – ‚Felicita’ de Al Bano. Pe muzica asta infernală, am făcut un foc strașnic, cu flăcări mari și pocnete. Apoi mi-am smuls o căpușă înfiptă temeinic în tendonul din spatele genunchiului stâng. Am aruncat-o nemilos, în sobă, apoi m-am dat cu spirt, ușor înfiorat de gândul bolii Lyme.

M-am spălat temeinic pe față și am încercat să-mi aranjez în oglindă părul zburlit. Arătam mai neras și mai bătrân decât imaginea pe care o aveam în minte înainte de a da față cu mine însumi. În hol, cu ochii întredeschiși, mi-am pieptănat îndelung părul peste cap cu un pieptene roz adus la cabană probabil de mama, în timp ce pe sobă mi se ardea pâinea prăjită. Se făcuse scrum şi în cameră era acum un fum dens, albăstrui. Am deschis geamul. Aerul umed și rece a dat năvală înăuntru. Am pus pe plită o pâine nouă pe care am vegheat-o atent cu părul ud și acum frumos aranjat. S-a prăjit crocant şi uniform, pe ambele părţi. Apoi am răzuit scrumul de pe plită cu un cuţit cu lamă moale. Mi-a luat ceva timp să pun lumea la loc, să aerisesc, dar am făcut totul bucuros, cu mișcări precise.

Apoi m-am ars la degete încercând să iau oala de ceai de pe plita încinsă. Curios, am pus mâna pe toartă conştient fiind că s-ar putea să mă ard. Exact la fel cum aseară am gustat din supa de picioace cu smântână (așa li se spune cartofilor în dialectul local) adusă de vecina mea tanti Irina, la fel de conştient că s-ar putea să fie fierbinte. Oare ce resort interior te determină să faci cvasi-conștient gesturi pripite? M-am fript așadar și ieri şi azi. Ieri la limbă, azi la mână. Dar nu s-ar zice că am învățat ceva. Am pus oala la loc şi de pe ruda de lemn de deasupra sobei am apucat un ciorap umed cu care am prins toarta. Mi-am reamintit, cu un drum, de gaura nenorocită dintr-un vechi bocanc, pe care nu mă pot îndura să-l arunc și de aceea, am mereu la îndemână un ciorap ud.

Afară ploua mărunt și nesfârșit ca în romanele sud-americane. Negurile începeau să se ridice dintre văi și să ascundă casele în cețuri albe. Am ieșit să mă plimb, chiar și așa. Cizmele de gumă erau reci ca două cripte de ciment într-o după-amiază de marți. Trebuie să-mi obișnuiesc câinele cu fața întunecată a meteorologiei, mai ales că vecina spune că reumatismul îi transmite așa: vremea se pregătește de prima ninsoare. Eu abia aștept prima ninsoare.

Nenea Simi, subiectul meu fotografic al ultimilor peste zece ani, a murit astă vară, pe nepusă masă. Tot ce a rămas în urma lui, în afară de un straniu spațiu gol, e o cușmă veche de blană aflată în cabana mea pe un raft, o cușmă pe care am salvat-o dintr-un foc de scânduri și gunoaie pe care însuși Nenea Simi îl supraveghea sprijinit într-o lopată, învăluit într-un fum alb, fără ca nici măcar să-i treacă prin cap că zilele îi erau numărate. Am scuturat cușma de cenușă bătând-o tare de bocancul găurit și zicând: ‚Pe-asta o iau de amintire’. El a râs, înecându-se de la fum.

În timp ce tocmai scriu cu laptopul în brațe și câinele adormit la picioare, o muscă bleagă, amețită de primele semne mai serioase ale toamnei, se caţără cu tupeu pe cana mea de cafea. O las până dă să sară înăuntru. Atunci o iau de ceafă, deschid uşa de la sobă, o arunc peste jar şi mă uit cum se preschimbă instant într-o flăcăruie mică. Încerc o satisfacție ușor meschină. Şi dacă tot sunt la sobă, mai vâr nişte lemne şi pun de un ceai nou, de data asta de cimbrișor, cules fir cu fir, cu o delicatețe vecină cu lenea, de mine și Horia astă vară, când ne toropeam la soare pe deal și nici unul nu zicea nimic, ca să pară că se gândește la ceva important. Adevărul e că nu ne gândeam nici unul la nimic, ci doar strict la firele alea de cimbrișor, mirosind fermecător.

Dezavantajul solitudinii e că, datorită liniștii și a absenței impulsurilor din afară, începi să-ți dai seama de anumite chestii, pe care în iureșul trebilor din oraș nu ai cum să le resimți. De exemplu, ieri mi-am dat seama că încep să îmbătrânesc. Îmi vine și să râd, dar am contabilizat câteva semne destul de precise:

1. Mă simt perfect viu offline, fără telefon, tv sau rețele sociale deși, în logica lumii, în absența lor nu ești doar bătrân, ci deja ai și murit.
2. Vorbesc cu glas omenesc cu câinele, având convingerea că înțelege tot ce îi spun, ba chiar aștept, pe alocuri, să-mi răspundă.
3. Nu mă pot îndura să arunc niște nenorociți de bocanci găuriți, fiind sentimental legat de niște plimbări fabuloase făcute împreună.
4. Încep să revizitez aceiași copaci favoriți, ca să-i văd cum arată în diverse lumini ale zilei. Chiar, oare e grav când uneori, copacii ți se par mai interesanți decât oamenii?
5. Mintea îmi fuge aiurea. De exemplu, fiind dus cu gândul la ermetismului romanului ‘Under the Volcano’ al lui Malcom Lowry pun pe reșoul încins un lighean din plastic în loc de unul din tablă dorind să încălzesc apă pentru spălat vase.
6. Începe să mă intereseze serios modul în care natura percepe trecerea, schimbarea anotimpurilor. Mă trezesc chiorându-mă la frunzele căzute ale copacilor și am reverii legate de nuanțele lor de galben.
7. Îmi cumpăr napolitane vărsate de la Fierărie pe care le ronțăi mergând spre casă, pe cărarea din deal, ca un copil.

Ar mai fi câteva semne, dar le-am uitat, fapt ce reprezintă dovada supremă a constatării că într-adevăr, încep să îmbătrânesc.



Tweet