Nu demult, am călătorit o vreme în Africa. La revenirea acasă, surpriză: am dat peste o țară bananieră unde, de la tribuna parlamentului o mână de babuini își smulgeau unul altuia din mână pachete de legi și împărțeau preferențial resurse ale statului. Peste toate, m-am bătut obsedant de această idee: ‚Au trecut 27 de ani de la Revoluție! Oameni buni, vă dați seama? Toate nenorocirile astea se petrec după 27 de ani.’

Vreo săptămână mintea mi-a înghețat, rămânând suspendată între tupeul babuinilor și mărșăluitul disperant al străzii. Jelania acestor 27 de ani risipiți aparent aiurea avea nevoie de un contrapunct. Iar contrapunctul avea nevoie de o ieșire din iureșul mediatic. Așa că am dat zgomotul lumii mai încet. M-am decuplat de orice rețea. TV n-am oricum, iar de brațul lung al wifi-ului m-am ascuns în singura încăpere din casă, acolo unde nu bate.

Încet, am redescoperit în jur o lume parcă uitată, vie, care palpită și emană povești mici care, uneori îți pot schimba perspectiva. Am selectat 5 întâmplări obscure, disparate și care, pentru alții, s-ar putea să nu însemne prea mult. Pentru mine însă, au fost salvatoare. Cumva, inexplicabil, mi-au dezghețat mintea și m-au redat lumii. Cu recunoștință, le redau la rândul meu, aici.

1. Omul cu Șobolan

Mărturisesc public că sunt un protestatar de doi bani, de carton, cu toate că acum 27 de ani, la Revoluție, era cât pe ce să devin erou. Deși cred în sfânta cauză a dreptății și mai cred că ne conduc niște imbecili patentați, nu am nici un carton pe care să scrie ceva, mi-e imposibil să sar cu mulțimea, nu pot scanda nici o lozincă la comandă, nici cânta imnul și nici măcar lumina piața cu lanterna de mobil.

Eu merg la manifestații rar, siderat și tăcut cum duci mortul la groapă, mai mereu ascuns după un aparat foto, doar ca să îngroș rândurile manifestanților și să urmăresc traiectoria unui singur om – un tip înalt, cu un zâmbet misterios, purtând o pancartă arizanală, învelită în folie de protecție pe care stau scrise doar două cuvinte Tăriceanu Șobolanu. Lângă ele e desenat stângaci, ați ghicit, un șobolan.

E evident pentru noi toți că recentele manifestații poartă o marcă identitară, au un soi de branding propriu. Avem de-a face cu paradoxală revoluție vizuală a cuvintelor. Ai cuvinte scrise de mână, tipărite, ai cuvinte-caption puse sub o imagine și peste toate, ai oamenii-semn, purtătorii cuvintelor devenite flamuri: ba furioase, ba emoționante, ba haioase. E o revoltă semiotică, eu așa o înțeleg. Oamenii devin acel mesaj-statement pe care îl gândesc, îl creează grafic, apoi și-l asumă ca pe un CNP. Omul cu șobolan e cel mai bun exemplu.

Doar că el adaugă afirmației sale simple, ceva foarte interesant pentru mine, ceva care mă face să mă plimb serile prin frig, urmărindu-l. Omul cu șobolan nu mărșăluiește cu mulțimea pe traseul stabilit, flancat de jandarmi grăsuți, legănând bastoane și înjurând în gând setea de dreptate.

El scurtcircuitează permanent traseul pe scurtături doar de el știute și îți răsare ca din pământ, prin intersecții sau locuri perfect luminate, fix ca Spânul din basme. Și stă așa, cu demnitate, zâmbind enigmatic, sub flamura sa conținând două cuvinte și un mamifer incert până când, pe sub ochii lui, se petrece toată mulțimea. Apoi răsare altundeva și tot așa, până la spartul revoltei, seară de seară.

Astfel, Omul cu șobolan iese din rând, rupe ordinea lucrurilor și în loc să se amestece cu lumea, invită la a fi contemplat de ea. Afirmația lui nu se amestecă la grămadă cu a tovarășilor săi într-o trecere fluidă, ci invită la o receptare complet diferită, care îmi amintește de revolta pasivă a indienilor lui Gandhi. E ca o statuie de geniu, mutându-se pe o invizibilă tablă de șah, ocupând câmpurile cheie ce controlează jocul. De când l-am depistat pe Omul cu șobolan abia aștept să vină seara, să-mi trag izmenele de fals revoluționar și să merg să-l văd cum face.

2. Cheltuielile Fiarei

Blajinul profesor M. a predat limba română toată viața lui. Acum scrie cărți în tiraje mici, pentru prieteni. În sfârșit, la 27 de ani de la Revoluție face fix ce vrea. Și-a început cariera ca navetist la o şcoală de ţară, ca profesor de oraş, iar mai apoi ca director de liceu. Pe final a reușit să strecoare printre orele lui și un curs de literatură universală. Scopul lui a fost de a deschide mințile tinere spre lectură și cunoaștere.

‘Ca să nu vă biruie proștii, dragii mei, de-asta trebuie să citiți. Gimnastica intelectuală pe care v-o propun vă va ajuta cândva să citiţi harta complicată a lumii cu mintea voastră. Altfel, veți lua totul de-a gata, pre-rumegat de alții, ca la Mac, haha!’

Cu figura lui de om permanent rătăcit în propria existenţă, ascunsă după ochelarii fumurii, Profesorul M., deși nu pare, e una dintre cele mai abile șopârle urbane din câte cunosc cercetătorii. Umblă mult pe jos, deși are bine peste 70 de ani. E la curent cu tot ce mișcă nou în oraș, în speță zona Centru-Parc. Știe cu precizie unde se vând cele mai proaspete langoșe cu caș, palanețe cu telemea și cozi de ceapă sau covrigi umpluți cu măr. Știe unde se poate bea cafeaua cea mai corect prăjită, unde s-a deschis ultima librărie și mai ales, unde se poate juca șah de calibru greu, cu generali bătrâni, încercați în bătălii cu răsunet, în stare să mâne în luptă cu mutări-surpriză ba piesele albe, ba pe cele negre.

Știe restaurante, cluburi, centre de vârstnici, cafenele elegante, librării cu fotolii comode și mai ales, știe locuri unde își poate întâlni vechi elevi cărora, deși le-a uitat definitiv numele din catalog, îi face mare plăcere să-i revadă și să-i întrebe cum o mai duc cu viața. Uneori, e gratulat cu câte o ciorbă, o cafea sau un tuns gratis. Le primeşte cu tandreţe, nu fiindcă i-ar fi necesare în vreun fel, cât de dragul foştilor elevi, care ţin să-i arate că nu l-au uitat.

Profesorul M. e un magnet pentru orice fel de text. Pe lângă ziare felurite printre care se află neapărat Dilema Veche și 22 îl pot pironi în mijlocul străzii cu ochelarii pe nas tot soiul materiale tipărite cu reclame la pizza pe vatră, papuci ieftini în magazine Outlet sau invitații la spălătorii auto cu spumă activă. Deși nu-l interesează, le e citește pe toate cap-coadă cu seriozitatea cu care citește un teolog Deuteronomul.

Închiderea recentă a unui anticariat a fost pentru el echivalentă cu iminenţa unui genocid. L-au cuprins simultan panica şi tristeţea adâncă:

‘Cum e posibil? Se duce lumea de râpă. Acum, după 27 de ani de libertate, oamenii nu mai citesc, s-au resemnat. Cu ochii-n pământ, se mulțumesc să mângâie la nesfârșit un ecran plin cu lucruri de-a gata. Asta în timp ce în jur, cantitatea de proști în libertate se multiplică apocaliptic.’

Când l-am întâlnit mai deunăzi, era pământiu de tristețe. Mi-a zâmbit chinuit. Părea că mă recunoaște, deși era evident că nu are habar cum mă cheamă. L-am întrebat de ce e supărat.

‘Dragul meu, săptămâna trecută, chiar după ce au dat ăștia legea lor de noapte, mi-au venit cheltuielile de bloc. Nu că sunt mari e problema, cât cifra: 666 de lei. Tu-ți dai seama? E o cifră simbolică cu implicații teologice teribile. E numărul fiarei din Apocalisa. De atunci nu am liniște. Am emoții pentru voi, ăștia mai tineri care aveți puterea de a ieși pe stradă, în frig, pentru dreptate. Tare mă tem să nu vă biruie proștii…’

3. Într-o ureche

Inițiala V. a prietenului meu vine de la cuvântul ‘veterinar’. Nu e un medic veterinar oarecare, ci unul din tată-n fiu. Nu din întâmplare, ci dintr-o sfântă tradiție familială. E dedicat, pasionat și, de mic, mare iubitor de animale de orice fel. Se pricepe cam la orice între hamster și girafă. Cu mănușile lui de gumă albastre mi-a castrat odată un motan găsit pe stradă și ucis de câinii din vecini după abia o săptămână. Proastă investiție.

Acum, la 27 de ani de la Revoluție, V. a devenit și un fel de activist animalier: militează pentru sterilizare nu eutanasiere, pentru adăposturi decente de căței și pentru pedepsirea violențelor domestice la necuvântătoare. Periodic, la ușa cabinetului său găsește câte o cutie cu pui abandonați, la care se zdrobește, pe toate căile posibile, să le caute stăpâni.

În rest, vorbește la radio, apare la emisiuni tv locale, e în diverse jurii la expoziții canine. Ba chiar adună în jurul lui o grămadă de persoane inimoase și fete bătrâne fermecătoare în zelul lor de a găsi părinți ideali și iubitori pentru tot soiul de căței cu nume caraghioase precum Brutus, Cash, Bandit, Fasolică sau chiar Viorel.

În puținul lui timp liber, V. adoră să citească Cehov în casa lui de la țară, unde buștenii ard pe rupte într-un cămin glorios. Ca totul să fie perfect, trebuie să fie învelit cu un pled în carouri și afară să ningă lent, inconsistent. Când e foarte liber, adică mai niciodată, V. scrie versuri pentru oameni mari, care par pentru copii și invers.

Când e liber de tot, adoră să joace fotbal cu o mână de prieteni, mai mereu aceiași, tot mai bătrâni, mai uzați și prin urmare, mai șchiopi. Postul lui favorit? Libero, chiar în fața portarului. Dictonul lui? Mingea trece, omul rămâne. Cu alte cuvinte, în timpul lui libero, prietenul V. faultează ca un porc.

Săptămâna trecută, viața lui tihnită de veterinar aflat la apogeul carierei, dar pe o pantă coborâtoare de fotbalist, a fost tulburată de vizita unui cunoscut interlop, organizator de lupte atât de secrete de câini, încât știe toată lumea de ele. Avea o fiară deosebit de violentă, care trebuia musai vaccinată. Cum de adus bestia la cabinet nu putea fi vorba, s-a propus varianta ‘Muntele la Mahomed’.

Prietenul V. a pătruns în vastul Beamveu al interlopului. Acesta l-a asigurat mai înainte: ‘Nu-ți fă nici o grijă, că-l țiu io bine’. Înainte ca V. să iasă din mașină tot însângerat și fără o jumătate din urechea dreaptă, la fel ca Holyfield după meciul cu Tyson, tot ce a auzit au fost două chestii: un mârâit și un clămpănit. Ambele foarte scurte.

4. Găina bătrână pleacă la oraș

Mai demult, atunci când unchieșul S. și-a tras cu securea-n picior în loc să o tragă în trunchiul copacului căruia-i pusese un gând mai rău decât perfidul Bălosu salcâmului lui Moromete, primul lucru pe care l-a făcut a fost ca, odată ajuns acasă, să-i tragă vițelului din grajd una sănătoasă cu muchia securii în frunte, drept între ochii cu care dobitocul îl privea dojenitor, nevenindu-i să creadă. După ce l-a îngenuncheat, fără o vorbă, i-a tăiat gâtul trimițându-l în lumea drepților.

Abandonând scena crimei, a încărcat în căruță în doi saci de nailon rămași de la azotat, două pulpe mari, ca să aibă pentru doftori: ăl bețiv din comună cu biletul lui de trimitere cu tot și ăl priceput de la oraș care o să ajungă să-l coase. ‚Să mă puie pe-olaltă’, așa a zis unchieșul cu un rânjet palid. Apoi a dat colțul uliței încetuț, cu caii mergând la pas.

Vecina A., neavând ceva de gravitatea unchieșului S. a tăiat doar o găină bătrână și grasă. Mațele i le-a dat la câine, cu tot cu fiere. Ficatul, inima și pipota le-a pus pe o farfurie de tablă. Pe marginea ei, o muscă-și freca iute pamele. Apoi a pus găina ciupilită, acum toată numai piele galbenă de găină, într-o pungă roșie și amândouă au plecat la oraș.

Într-o mână ținea plasa, iar din cealaltă, învelită strașnic într-o cârpă, îi picura sânge pe drumul înghețat. Strop cu strop, vreme de 5 kilometri până a ajuns în stația unde oprea cursa de 5. Cum mai avea de așteptat juma de oră, și-a zis să-mi dea un telefon, ca să-mi povestească, cu glasul ei lent-legănat cum se petrecură lucrurile.

‘Tăiam cu bărbatu-mi-o la banzic, da nu prea puteam traje de trunchi ca lumea, că mai deunăzi mă opării cu niște zamă și mă ustura mâna ca dracu’. Da’ tăt am lucrat așe fo câteva ceasuri. Numa cât am dat de mâncare la copchii. Și chiar la sfârșit, înainte de a să însera, zice: <Hai, tu, fomeie, ține-aci de harțapelele astea, ca să facem fo două lemne de foc.> No, și-atuncia i-o săpat lui drujba, da’ fără să vreie. Așe că mi-o teiet nește vene de la mână. Noroc că tendoane nu. Apăi degeaba am dat cu șpirt, degeaba cu rachiu, că tăt curjea… Lelea că nu și nu, zicea să nu bag de samă, să țiu numa’ mâna-n sus că o să-mi treacă. Da io m-oi duce la urjență să mă coasă și pă mine cum l-o cusut pă badea când și-o dat cu toporu-n picior, atuncia de era să crape pă drum în căruță, de l-o sfădit doctoru’, mai ții minte?’

La Revoluția din ‘89, Vecina A. mai avea 7 ani până să se nască. Are 8 clase, trăiește la țară (acum cu o găină în minus) și are ambele mâini pansate. În timpul liber, cu un deget valid pe mouse, caută oferte cu vaci de rasă pe OLX.

5. Dormeza din pulvăr

Vă jur pe vechea mea cravată de pionier ascunsă undeva la ai mei într-un dulap: nimeni nu schiază aşa de frumos pe pulvăr ca vărul G. Îndoaie genunchii şi modulează corpul într-un balans perfect brațe – picioare, cu eleganța cu care modulează un tenor o arie celebră, sâmbătă seara, la opera din Viena. Sau cu calmul unui bătrân poet japonez scriind caligrafic un haiku de o inspirație desăvârșită, în timp ce pe fereastră cade, neapărat cu încetinitorul, o petală de floare de cireș, mică și rozalie cât un botic de hamster.

Vărul G. poate să-ți alunece șerpuind șerpește pe o pârtie virgină și să pună câte S-uri paralele cu prima coborâre vrea mușchii săi. Identice, impecabile. Mi-a arătat asta o dată la Cârlibaba, pe Fundoaia, într-o dimineață sticloasă și cu o zăpadă atât de multă, încât putea îngropa până și liniștea îngrijorată așternută peste lume a unei zilei de luni.

Poate să te lase cu gura căscată vărul G. iar, în obrăznicia lui supremă, te poate chiar descuraja să mai schiezi vreodată pe pulvăr, expediindu-te la loc larg, pe pârtiile austriece, bătute noapte de noapte, ca la manual, cu dungulițe de ratrac perfect egale, aidoma bastonașelor din caietul unui elev silitor, viitor olimpic la mai multe materii.

Lăsat frumos pe cozile schiurilor și baletând elegant, vărul G. mai face ceva extra-scandalos: zâmbește în timp ce schiază, răscolind pulberea albă și creând în jurul său minuscule avalanșe tăcute, scânteind în lumina obscenă, de lingou, a dimineții.

Poezia mișcărilor unui corp perfect adaptat zăpezilor virgine și zâmbetul profesional de dindărătul ochelarii săi de firmă i-au înghețat însă nu demult, într-o dimineață pe un deal din Comuna Feleac. Mișcarea de rotație a Pământului a avut atunci o mică sincopă sesizată doar de un vechi aparat de măsură situat undeva într-un laborator de la Cercul Polar, la care nu s-a uitat nimeni.

La 27 de ani de la Revoluție, vărul G. a agățat cu vârful schiului stâng, arcul spiralat al unei dormeze dezafectate, aruncată pe deal de o mână criminală și acoperită perfid cu o plapumă groasă și albă, de nea. Camuflajul perfect. Schiul s-a rupt, laba piciorului a dat să străpungă clăparul, producând o gravă entorsă, iar ochelarii de firmă ai vărului G. au colectat un zidușor compact de zăpadă îndesat între sticlă și ochi. Și așa, în miezul unei zile părând perfecte, s-a făcut deodată noapte.

Tweet