EnglishFotografii au de-a face cu lucruri care dispar încontinuu și atunci când dispar, nu există nimic pe fața pământului care să le poată aduce înapoi în vreun fel. (Henri Cartier-Bresson)
Era vară, cald, iar asfaltul îți tremura înaintea ochilor, lichefiat în soarele amiezii. Odată cu întoarcerea cheii în contact, în mașina noastră toți au amuțit, până și muzicuța lui Bob Dylan. Nimeni nu se aștepta la o oprire așa, fără preaviz, oarecum în mijlocul drumului. Mai ales că ne îndreptam spre mare. Aia a noastră, oaia neagră dintre toate mările albastre ale pământului.
Când vii de la deal și te pregătești să vezi marea, ai un neastâmpăr specific, o emoție un pic ridicolă pentru un om mare. Tot ce îți dorești e să mergi fără oprire, până când pământul se termină și valurile mici îți învolbură nisipul sub tălpi, într-o gâdilare inconfundabilă. Atunci privești departe până când orizontul și marea se fac una, adică două felii în nuanțe diferite de albastru. Dinspre acolo vine plutind legănată de apă, ca o bărcuță de hârtie fabricată dintr-un caiet de elev plictisit, un soi specific de fericire, invizibilă.
Opriserăm, așadar, la o barieră de cale ferată, undeva în sud. Orice barieră te ia cumva prin surprindere. Fără să bănuiești că există, te îndrepți cu viteză înspre ea și deodată, o bară transversală pusă-n drum, de obicei vopsită vărgat, aducând cu o uniformă de pușcărie, îți poruncește să stai locului. Ai înainte o instanță, un ordin venit de sus. Oricât te-ai grăbi, te vezi nevoit să aștepți, ești blocat. Seamănă un pic cu ușile bisericilor de la țară – te farmecă de departe și nu crezi că sunt închise până nu apeși clanța sau vezi ditamai lacătul. Atunci, pentru o secundă, mișcarea de rotație a pământului are o tresărire aproape insesizabilă.
Am pățit acest lucru de nenumărate ori, însă cred că mica sincopă întrerupând pentru o clipită învârtirea pământului, care mi-a reverberat în piept, nu a fost resimțită de nimeni altcineva, deoarece am mai întrebat pe unii, alții. Adevărul e că nici o biserică, de nici o coloratură confesională nu ar trebui să stea închisă niciodată, cu nici un chip. Orice biserică cu lacăt pe ușă e o biserică moartă, fiindcă cei care o administrează trăiesc cu frica-n sân. Ori în Carte e scrisă, poate nu întâmplător, de 365 ori porunca ‘Nu vă temeți!’. Am văzut odată o astfel de imagine tragică – o femeie în genunchi, plângând, lipită de ușa unei catedrale închise.
La barieră, cu un scârțâit de cavou, ușa Daciei break aflată înaintea noastră s-a deschis vast. Din ea s-au prelins pe asfaltul încins notele muzicale săltărețe ale unei manele având ca temă ‘veața lui’, a manelistului. Odată cu muzica, din interior cineva a scos molatec o mână bronzată golind o scrumieră pe jos. A bătut-o iute de trei ori de asfalt, ca să se golească mai bine de chiștoace și scrum. Simultan, trenul a fluierat scurt, a șuierat, apoi s-au auzit roțile de metal lovind înfundat, ca niște ciocane, îmbinările șinelor. Bariera s-a ridicat, noi toți am băgat într-a-ntâia și duși am fost care încotro, pe vecie.
Nici unii dintre noi nu aveam să ne mai întâlnim probabil niciodată deși, uneori, și acum mă gândesc ce frumos ar fi fost să fi apucat să adun pumnul acela de chiștoace strivite și să-l fi aruncat înapoi în Dacia de culoare crem suspendând pentru o clipă, ca un sughiț, curgerea implacabilă a unei manele.
E interesant să stai așa la barieră, așteptând să treacă un tren ca să poți trece la rândul tău. Realizezi că trecerea ta depinde de trecerea altuia. Îți trec prin cap, ca trenul care tocmai trece, gânduri iuți, nu foarte profunde. Mi se pare că o barieră provoacă un moment-metaforă, când viețile oamenilor se intersectează. De cele mai multe ori, exact ca în viața reală, oamenii trec unii pe lângă alții fără să se atingă, fără să se întâlnească de fapt. Așa cum într-un metrou scările rulante ne poartă sus-jos în direcții diferite în timp ce cu coada ochiului noi, cei care coborâm, îi ștergem cu privirea pe ei, cei care urcă. Mâinile așezate frumos pe balustrada neagră de cauciuc, deși aproape, nu ni se ating niciodată, doar cel mult privirile.
Imi plac barierele, la fel ca și așteptatul la ele. Independent de voința ta, timpul pare că se suspendă. Ești aruncat imediat într-o stare meditativă. Curgerea devine contemplație, exact ca în fotografie, atunci când apeși pe declanșator, convins fiind că ceea ce vezi e atât de important încât merită oprit, pentru a fi analizat, pe îndelete, mai încolo. Ești o mică șopârlă verde și te porți ca atare: mergi, mergi și deodată stop. Îngheți. Întorci iute capul stânga-dreapta, pipăi aerul cu limba ca să te reorientezi și șerpuiești mai departe prin iarba înaltă.
Așteptând la bariere, mereu m-am întrebat oare cum văd ei lucrurile, cei aflați în tren, în mișcare, cei din pricina cărora tu stai locului. Acum ei se perindă pe dinaintea ochilor tăi, închiși în vagoane la fel ca atunci când desfășori rapid între degete un film foto îngust și, prin transparența ferestrei, scanezi febril cu privirea fiecare cadru, în căutarea unei fotografii memorabile.
Fiecare cadru devine un vagon în miniatură, treci rapid cu ochii dintr-unul într-altul cu eleganța unui vânzător de vată de zahăr roz dintr-un tren indian, interminabil de lung și sfâșietor de trist, părând să se îndrepte spre capătul lumii și timpului deopotrivă. Ai în memorie muzica numai bună de tăiat venele a unui muzicant ambulant, înarmat cu stație și microfon, trei inele pe mâna dreaptă și părul slinos, de abanos, pieptănat pe spate.
Oamenii din tren, însă, cum oare te văd pe tine, cel oprit la barieră? Ca pe o ființă sau ca pe un peisaj? Ești om sau mașină? Ești mașină sau drum tăiat între două dealuri domoale, în fața unei bare dungate? De fapt, apucă să fixeze ceva cu privirea sau văd doar trecerea aceea amețitoare capabilă să te arunce într-o stare hipnotică, paralizantă?
Mi-am dat seama de diferențe abia atunci când am schimbat rolurile. Atunci când te afli în tren și privești pe geam sau stai într-un echilibru precar la ușile dintre vagoane cu vântul zburlindu-ți părul, totul e altfel decât în viața reală, aș putea spune chiar că devii un alt om. Intri într-o stare de transă vecină cu o beție ușoară, cazi într-un soi de visare profundă, drept în miezul zilei.
Ritmul dat de roțile trenului pe șine, atmosfera de nemișcare din interior, senzația de plutire vastă și sigură, spațiile de afară existând doar pentru a fi străbătute, imaginile existând doar pentru a fi consumate cu o stranie lăcomie, toate acestea îți invadează simțurile, pun stăpânire pe tine progresiv și te transformă într-o specie inofensivă de prădător vizual al acestei curgeri implacabile, putând fi oprită doar într-un singur mod – fotografiind-o.
Fotografiatul din mersul trenului e aidoma cu privitul pe fereastră de acasă; are ceva deopotrivă opțional și conștient. Trenul seamănă un pic cu o casă în mișcare. Pe tren te poți plimba, poți citi, face conversație, mânca, bea, dormi sau visa cu ochii deschiși. Printre toate acestea există mereu opțiunea de a întoarce capul spre geam și de a privi lumea de afară trecând pe lângă tine.
Abia privită din tren, lumea își arată adevărata ei față: e îngrozitor de grăbită. Își trage sufletul doar în apropierea stațiilor. Apoi, încet de tot, aproape pe nesimțite, își reia mersul. Când eram mic, tata încerca să mă păcălească zicând: ‘Uite, pleacă gara!’ Și într-adevăr, nu doar gara pleacă, ci odată cu ea, lumea cu totul, ba chiar o lua, progresiv, la fugă.
De rămas rămâne numai și numai ceea ce decizi tu, atotputernicul, să rămână. Iar atunci când, aflat în tren, fotografiezi bariere de cale ferată și pe necunoscuții aflați dincolo de ele, intermediezi de fapt întâlnirea dintre două lumi care altfel, nu se vor întâlni niciodată. Cu un clic mic, cele două se fac una, fix ca în secunda 45 a acestui filmuleț pe muzică indiană originală, de tren.
