English“Dar nimeni în cer nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite-n ea”. (Apocalipsa 5:3)
Cărțile stau înșirate pe rafturi în bibliotecă la fel cum stau morții în cimitire. Cartea se trezește la viață doar atunci când o mână o scoate de acolo și o deschide. Orice carte ascunde între copertele ei un mister. Iar misterul se revelează treptat, odată cu această deschidere a cărții și cu întorsul paginilor ei. Deschiderea unei cărți e un gest la fel de sacru ca și prima baie a unui prunc nou născut. Când ultima filă a cărții e întoarsă și după ea nu mai este nimic, cartea tace. Iar atunci când e pusă la loc în raft, ea se întoarce la loc, în mormânt. Închiderea cărții e sinonimă cu închiderea unui întreg univers, strângându-se ca un sul în mâna celui ce l-a creat.
Ascunsul se întoarce la locul lui, însă trăiește o vreme ca memorie în mintea cititorului. O memorie fragilă, condamnată la uitare. Dacă la început conținutul cărții e viu și limpede de parcă ai privi lumea prin sticla unui geam, după o vreme el se încețoșează treptat. E ca și cum ai privi printr-o perdea străvezie. Apoi, între tine și realitatea cărții se interpun pe rând: o draperie, un oblon, un zid. Iar memoria acelei cărți devine opacă. Aceasta e adevărata tăcere a cărții: când nu-ți mai amintești aproape nimic în afară de titlu și autor. Astfel, cartea redevine mister. Se întoarce de unde a plecat.
După o vreme, mâna ta caută iar după cartea uitată. Ți se face dor să afli taina aceea care te-a vrăjit cândva şi ți-a lăsat o stare inexplicabilă de euforie. Atunci redeschizi cartea. Dar în mod curios, conținutul ei nu mai e același. Fiindcă tu însuți nu mai ești același ca la prima lectură. Ești un alt om. Ai devenit un palimpsest de texte suprapuse, învălmășite, uitate, care te-au preschimbat cu timpul în omul cel nou, acum mai bătrân, dar cam la fel de puțin înțelept, care ești acum. Devii cărțile pe care le-ai citit și mai ales, cele pe care le-ai uitat. Ești un fel de cimitir al tuturor literelor amestecate și ferecate între copertele cărților.
Dar ce te faci când pe masa ta stă o carte pecetluită, de lut, care nu poate fi cu nici un chip deschisă? Am primit într-o zi de la un prieten o astfel de carte. Fără vorbe și fără nici o explicație, doar cu sugestia: într-o zi, vei scrie ceva despre asta. De atunci încoace mut cartea închisă de colo-colo de pe o masă pe alta și mă uit la ea. Îmi vine s-o deschid, dar îmi amintesc că nu se poate. E pecetluită. O cântăresc în mână. Misterul ei e ferecat pe vecie în pământul din care e făcută. Uneori îmi zic: e un obiect de artă, o fi un semn. Alteori îmi pare vie. Mă uit la ea și ascult cum tace. Cum poți să vorbești despre ceva care tace? Despre ceva ce nu poate fi deschis, răsfoit?
Când nu mai poți face nimic de capul tău, când toate ideile ți se scurg din minte, cad în călcâie și calci pe ele, se cuvine să recurgi din nou la cărți. Undeva, poate se află ascuns un răspuns. Trebuie doar găsit. Cartea cea Mare, pagina 1758, Apocalipsa capitolul 5: “Cine oare este vrednic să deschidă cartea și să-i desfacă pecețile?” Iată răspunsul, care e de fapt o întrebare. Cartea de lut a lui Petru Leahu este la fel, o carte-întrebare. Răspunsul e suspendat tocmai în șerpuirea acestui semn al întrebării. Misterul, ascunsul nu se află înăuntrul ei; acolo e doar pământ, nu cuvinte. Răspunsul se află în afară, în acest obiect ce se cuvine contemplat, pipăit, mirosit, cântărit în palmă și mutat de pe o masă pe alta până la sfârșitul lumii tale de om. Atunci te vei face una cu cartea-întrebare fiindcă te vei întoarce la loc de unde ai plecat, înapoi în lut și țărână, așteptând învierea, în vecii vecilor, amin.
