EnglishCitește acum acest articol și îți mai rămâne timp și de cumpărat cuie pentru el.
În urmă cu câțiva ani, un lanț de bricolaj a umplut toată țara cu o serie de reclame outdoor conținând un evident dezacord lingvistic. Or fi existând ceva clipuri menite să le explice, însă eu nu am televizor. Rupte de context şi citite ad literam, mie unul, mi se păreau absurde. Însă, acest lucru nu părea să deranjeze aproape pe nimeni.
Prin aceste mesaje afișate peste tot, pe panouri mari, creatorii reclamei ori se dovedeau nişte amatori de ultimă speţă, ori dădeau în mod voit o palmă limbii române, mizând pe ignoranţa vorbitorilor ei.
Cum printre aceștia din urmă, cu smerenie, mă număram și eu, mi-am zis că nu e frumos să mă las abuzat public chiar așa, fără să ripostez deloc. Am inventariat așadar patru dintre cele mai inspiraționale reclame și le-am atașat câte o povestioară în ton cu mesajul lor subliminal.
Acum, când intru să cumpăr cuie din magazinul respectiv, simt cum pe dinapoi îmi flutură, invizibilă, mantia de obscur cavaler al dreptății. 🙂
Bomboanele pot face praf percuția Panzer
Ah, mirosul inconfundabil al magazinului de bricolaj. Amestecul acela de ulei de motor cu linoleum și praf de șapă autonivelantă. Inspirațional, înălțător, emanând energie masculină.
Maşina de găurit mă aştepta pe un raft plin de şuruburi şi cuie. Era îmbujorată ca o mandarină prea coaptă. De cum i-am pus mâna pe mâner, am ştiut că voi pleca cu ea acasă. Butonul de pornire părea anume fabricat pentru arătătorul meu drept. Avea o greutate echilibrată şi o forţă aparte, oarecum tandră, fără să fie brutală.
Iar percuţia, da, percuţia făcea toţi banii. Orice obiect serios de pe lumea asta ar trebui să aibă măcar un fărâmă de percuție Panzer în el. Când o porneai, găurea torcând fin şi deodată începea să se zbânţâie ca apucată, de simţeai vibraţia trecând prin antebraţ, în umăr şi sfârşind undeva în creierul mic.
Imediat după ce am cumpărat-o, am oprit la un magazin şi, de toţi banii rămaşi, i-am cumpărat bomboane, fiindcă ştiam din reclamă că-i plac. „Dar nu toate odată!” i-am pus în vedere de la bun început. „Şi mai ales, nu înainte de mâncare, da?”
Vânzătoarea, având o figură îngrijorată și butonând iute la un telefon, mă privea cum îi făceam mașinii de găurit cu degetul, punându-i în vedere cum stă treaba cu consumul excesiv de bomboane.
N-a mers. Oriunde le ascundeam prin casă le găsea. Am pus bomboanele în bibliotecă pe cel mai înalt raft, le-am ascuns în cămară printre cartofi, după un ghiveci cu azalee şi, în cele din urmă, în rezervorul de wc.
Imediat după ieșirea din garanție, a început să dea rateuri. Apoi i s-a stricat percuţia Panzer. Pur şi simplu nu mai percuta. Găurea tot mai lent şi, în cele din urmă, cu un sughiţ, s-a oprit pentru totdeauna. N-a mai putut fi resuscitată. Nici o mașină de găurit n-ar trebui să mănânce bomboane vreodată.
Cină romantică pe muzica de ferăstrău
Mărul pădureţ din curte era demult uscat şi stătea doar așa, ca o statuie. Nici măcar frunze pentru umbră pământului nu făcea, darmite mere. Într-o bună zi de vară, am decis să-l tai şi din crengile lui să fac grătare.
M-am dus drept la magazin şi am cumpărat primul Ferăstrău (conform DEX e corect, dar se poate spune şi cu ie) din viața mea. Ferăstrăul mergea într-adevăr ca uns. Mai încolo, sfârâiau grătarele, iar zimţii îi sticleau de poftă, lângă grill. Rima cu Skill.
„Nu, nu, nu. Chestiile astea grobiene şi pline de colesterol nu sunt de nasul tău. Din banii care mi-au rămas, o să te scot la o cină romantică, exact aşa cum scrie în reclamă”. Ferăstrăul tăcea în colţul lui, înghiţindu-şi cu demnitate nerăbdarea.
Într-o seară, m-am îmbrăcat frumos şi m-am decis să-l scot la cină. Am pornit, bălăngănindu-l în mâna dreaptă, către o terasă selectă. Chelneriţa s-a uitat mirată la mine, întrebându-se în sinea ei oare ce căuta pe masă drujbiţa aceea, așezată cu grijă, în dreptul scaunului.
S-a uitat şi mai ciudat când am comandat şampanie și două porţii de mâncare. Ca să fie ceva cu adevărat romantic, lângă ferăstrău am așezat un trandafir roșu. Am sorbit din șampanie încercând o conversație inteligentă.
Când a venit mâncarea, l-am pornit. Torcea frumos, însă nu prea stătea locului. Nu știu de ce, vecinii de la mese mă priveau furioși. Unii chiar se ridicaseră să plece. Alții dădeau din mâini, parcă zburau.
Vibrând de emoția momentului, cu o mișcare lentă, ferăstrăul a făcut o piruetă în jurul axei sale, făcând ferfeniță trandafirul, dând apoi jos paharul și în cele din urmă, împingând farfuria de pe masă. Toate cu zgomot. Toate în timp ce eu rulam impasibil niște paste cu trufe așa frumos, în lingură.
Chelnerița, cu ochi mari și gura larg deschisă țipa ceva, părând lipsită de aer. I-am vorbit calm încercând să-i explic că sunt un client onest, cu card, care și-a scos prietenul la o cină romantică.
‘Da, normal că l-am pornit, ca să nu am senzația că vorbesc de unul singur. Plătesc și vesela, sigur că da. Ce să fac, dacă așa scria în reclamă? Eu cred în reclame. Fac ce zice în ele. Aș vrea să vorbesc cu proprietarul. Vă rog, lăsați-mă de guler, că mă șifonați!’
Toate acestea s-au petrecut în timp ce doi indivizi de la firma Scutul Negru mă târau afară, mai mult pe sus. Ferăstraele nu merită scoase la cine romantice.
La sală, cu parchetul laminat
În lift n-a încăput. L-am dus pe scări. Cu pauze, că era greu. În hol, l-am pus pe jos. Mă urcasem pe el, ca să încapă oamenii pe lângă. Băiatul de la recepţie, tot numai muşchi, fusese tot numai zâmbet, până s-a întors şi a dat cu ochii de mine şi de parchet.
Din privirea lui se vedea că prezenţa noastră îi provoca un soi de nelinişte. „Oare ce caută ăsta aici, cu parchetul lui cu tot?” părea să spună.
M-am simţit dator să-i explic, în şoaptă, aplecându-mă peste masă: „E triplu stratificat, de 15 milimetri. Imitaţie de cireş. Au şi de stejar, dar e mai scump. Pot să-l bag pe invitaţia mea, nu? Vrea şi el să se flexeze puţin, he-he”.
Degeaba i-am tras cu ochiul, părea să nu guste gluma. Avea o figură descompusă, de funcţionară de bancă pipăind pe sub masă butonul de panică la un jaf armat clasic, genul ‘nas turtit cu ciorap de damă tras pe figură’. Am schimbat imediat tonul misterios cu unul serios.
„Lăsând gluma la o parte, după cum vezi, mi-am luat parchet. Şi de banii rămaşi, uite, am venit cu el la sală. Aşa scrie în reclamă, e vreo problemă? Uite-aici, poză cu telefonul. Vreau să-i fac şi lui abonament, o să venim de acum împreună. Cum adică, nu şi-a mai adus nimeni, niciodată parchetul la sală? Ei na, o să fim noi primii.
În labirintul din vestiar, nici pomeneală să încapă. L-am târât după mine pe rând la bicicletă, la stepper, la aparate. La Pilates n-am putut intra că era cu programare, în schimb ne-am holbat un pic împreună la fete, prin geam. În bazin l-am folosit drept plută. Era greu, mai mult îl împingeam. În saună a încăput doar în dungă. La duş, de-abia l-am săpunit.
Ajuns acasă, am constatat că nu mai lucea. După trei zile mi-am dat seama că se umflase. L-am pus la uscat, pe terasă. După o săptămână, era crăpat tot. Mi-a părut rău, a trebuit să-l arunc. Mersul la sală nu e bun pentru parchet.
Un masaj de relaxare, anticelulitic, vă rog.
Baudeman o chema pe vata minerală şi îmi plăcea pentru că rima cu Dedeman, magazinul meu preferat. Eu când strâng ceva bani, îmi cumpăr de acolo diverse obiecte, doar aşa, pentru colecţie. Vecinii nu mă înţeleg. Unii chiar se uită urât când mai car pe scări una, alta.
Pentru început, am pus sulul aşa, nedesfăcut, în camera mare. Aşezat în fotoliu, m-am uitat la el. Vata minerală era frumoasă, galbenă. Am citit undeva că se foloseşte la izolat case. Şi că înţeapă. De asta am şi cumpărat o pereche de mănuşi groase, de zidar.
Într-o zi de joi, m-am înfiinţat, cu programare, la recepţia Salonului Moniques Body Design. Doamna de la recepţie m-a rugat să mă fac comod. S-a oferit să pună sulul de vată într-o încăpere alăturată. Cu un zâmbet, i-am zis că ‘suntem de nedespărţit’. Apoi am plătit pentru un masaj anticelulitic de 45 de minute.
Am primit nişte papuci de casă, albi, pe care scria Moniques. Din hol, se putea vedea într-o cameră un fel de sicriu cu lumini violet, în care stătea lungită o fată. Pe clanţa unei uşi era un carton cu Do Not Disturb.
Cu un zâmbet larg, acolo la Do Not Disturb m-a primit o doamnă înaltă, între două vârste. I-am pus imediat mănuşile de zidar în mână. I-am explicat cât puteam de limpede că masajul era, de fapt, pentru vata mea minerală, nu pentru mine.
‘Trebuie desfăcută şi întinsă aşa frumos, să se relaxeze mai întâi, conform reclamei. Apoi trebuie masată corespunzător, dar atent, că înţeapă. De-asta v-am şi adus mănuşile’, i-am spus în timp ce o scoteam din ambalaj. Doamna răspundea frumos, cu o voce blândă. Părea de acord cu toate. Apoi m-a condus de mână, spre ieşire. Mi-a zis că vata e pe mâini bune, să mă întorc după ea într-o oră.
Cum m-am întors la salon, doi domni cu chipie m-au şi invitat într-o maşină cu becuri clipitoare, roşii şi albastre, pe capotă. Am întrebat de vata mea, dar nu mi-au răspuns. Şoferul conducea morocănos, iar celălalt vorbea prin staţie cu cineva de la psihiatrie.
Dintr-un brad rupsesem, din plictiseală, o crenguţă. Am strivit acele de brad între degete. Uleiurile volatile miroseau a brăduleţ de maşină cu miros de brad. Deşi nu era Crăciun, am început să cânt: „O, Tannenbaum”. Pe parbriz tocmai se lipeau primii fulgi de zăpadă ai anului.
