Există dimineți din acelea când, în propria ta casă, propriii tăi copii par niște străini rătăciți undeva în Transilvania, adăstând cu priviri tâmpe la mozaicul dintr-o gară infectă, după o beție strașnică la o stână cu niște ciobani ce, seara la foc, păreau zei iar dimineața demoni.

Nu poți lega nici o conversație cu ei. Orice ai face te privesc ca pe nașul răsărit în compartiment de nicăieri, cerându-le imperativ biletul de tren. Le întinzi sendvișurile fără vreo vorbă, ei le iau, îți întorc ghiozdanele pe care e brodat ceva deosebit cu siguranță, dar de neînțeles în penumbra dimineții, și ies pe ușă mormăind un salut, fără să apuci să mai spui ceva cât de cât înțelept. În urma lor în casă rămâne un gol mai profund decât cum era în blocul acela de nefamiliști din Zimnicea, din care toți oamenii au șters-o de frică fix a doua zi după cutremurul din 86.

Dacă e toamnă, îți curge nasul, tușești, te dor toate, ai dormit prost și simți o frică mai acută de a-ți privi chipul în oglinda din baie decât simțea împărăteasa cea rea din Albă ca Zăpada, există doar două remedii:

1. Îți faci o cantitate imensă de ceai după rețeta indiană: ghimbir, lămâie, miere. Apoi, închizi orice telefon și te vâri la loc în pat, prefăcându-te că nu exiști. Dacă se întâmplă cumva ca lumea să pună gheara pe tine, nu mai ai scăpare, ești mort. Bei și taci.
2. Iei o carte în care se află ceva foarte dens, liric și puternic, cum ar fi proza Hertei Müller. Nu știri, nu politică, nu istorie, nimic. Citești și taci.

“Când ședea în curtea școlii printre ceilalți copii, pata de pe obrazul băiatului era atingerea singurătății. Ea se lățea pentru că deasupra plopilor lumina cădea pieziș. (…) Când se bat covoarele, vara se frânge în coji verzi. În freamătul plopilor se află cojile verzi ale tuturor verilor care au rămas pe drum. Toți anii în care ești copil și încă mai crești și simți totuși că fiecare zi cade seara peste o margine.”

(Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, p. 10, Humanitas, 2010)

Tweet